Pagina de intrare->Activitatea PS Gherasim Safirin la Seminarul din Rm. Vâlcea (II)


PS GHERASIM SAFFIRIN

Pagina de intrare
Viața
Activitatea la
     Seminarul din V
âlcea

  * Partea I
;  Partea aII-a
  La episcopia Romanului
La Mănăstirea Frăsinei
Poze

 

 

Contact:

e-mail:
monahmiron@yahoo.com
             
     
 

 

P.S. GHERASIM SAFFIRIN

(1849-1922)

 

Activitatea

II.

PS Gherasim Saffirin
 
 

 

 

1. Activitatea părintelui Gherasim ca profesor și director al Seminarului din Vâlcea

(partea a II-a) 

"Eu, în copilăria mea, voiam să mă fac preot de mir, cu orice preț; și atât de mare dragoste aveam pentru aceasta încât multă vreme am mâncat colaci și colivă în casa preoților de mir din Craiova. Nu numai atât, dar în tinerețea mea am cântat în strană, alăturea cu cântăreții și în altar alăturea cu preoții și fericit că puteam să-mi satisfac această nestrămutată dorință pe care o aveam.

 

*

În anul 1878, în urma unei falsificări a unei matricule a seminarului din Râmnicu Vâlcea, Episcopul Atanasie, bătrânul, primind un denunț a pus mâna pe matriculă, a trimis veste la minister. În urma acesteia s-a făcut anchetă și s-au găsit vinovații. Atunci au scos pe directorul seminarului și au pus pe P.S.S. Episcop Gherasim Saffirin, care era atunci arhidiacon al Episcopului Atanasie. Iar în același an, în ziua de Paști a fost hirotonit ca preot, dându-i-se  și rangul de protosinghel.

 În seminarul de la Râmnicu Vâlcea erau vreo 700 de externi, pe lângă 44 interni. Astfel, orașul era plin de seminariști externi, mulți care stăteau în gazdă la unele familii.

P.S.S. Gherasim, văzând că în fiecare clasă erau mai mult de 50 de elevi, fiind greu de controlat, și gândindu-se că acești elevi vor fi viitorii păstori ai Olteniei, s-a hotărât să se intereseze mai îndeaproape de creșterea lor creștinească, și precum el singur declara: „Atunci mi-am zis: trebuie să pun mâna pe fier”.

Tot în acea perioadă a venit la ministerul cultelor d-l D.A. Sturdza, după repauzatul Chiții, și a dat o circulară foarte severă pentru buna rânduială cu privire la promoția elevilor.

Vestea acestei circulare a bucurat mult pe P.S.S. Gherasim, care dintr-o nebăgare de seamă, fiind în cancelaria seminarului a zis în fața profesorilor următoarele: „Slavă Ție Dumnezeule, că văzui un ministru după placul sufletului meu”.

Aceasta a zis-o precum însuși P.S.S. a recunoscut, deoarece: „Că așa cum doream eu, cu mână de fier să fac rânduială în școală, tocmai așa vrea și d-l ministru Sturdza”

 Această reacție a sa s-a dovedit greșită, deoarece unul dintre cei ce erau acolo nu era de acord cu modul didactic sever pe care îl aplica atunci P.S.S. Gherasim, și s-a hotărât să-l înlăture din funcția de director, apelând la o viclenie.

Unul dintre cei ce-l vrăjmășeau s-a dus la o femeie de moravuri urâte ce stătea alături, într-o casă de țigani, lângă reședința Episcopiei Râmnicului Noului Severin, propunându-i femeii aceleia așa: „Tu să te duci să ceri călugărului Gherasim Saffirin, care e director, să ceri milostenie, și când te vei vedea în casă cu el, să începi a țipa și a striga: călugărul nu e om de treabă, și eu îți voi da pentru asta 200 de lei”.

Însă femeia a răspuns: „Sunt o ticăloasă, după cum vedeți, dar să îndrăznesc să mă duc la omul acela, nu fac fapta aceasta, mai bine să mă trăsnească Dumnezeu”.

Acest om rău auzind acestea a ieșit de acolo și s-a dus la altă femeie, care a primit.

Dar Dumnezeu care are grijă de robii săi a făcut în felul următor:

Casele din țigănia de lângă reședința Episcopiei, fiind case sărace aveau pereți subțiri și nu era trebuință să vorbești tare, ca de la o cameră să se audă la alta tot ce se vorbește. Și astfel, alături de camera în care locuia prima femeie desfrânată, erau copii seminariști externi în gazdă, și au auzit tot ce a vorbit acel om cu femeia desfrânată, și unul dintre ei a venit la directorul Gherasim, spunându-i tot. Iar el i-a zis: „Foarte mulțumesc, băiete, să-ți dau acum și ei ție un sfat: să nu te mai întorci acasă pe calea pe care ai venit, ca să nu te vadă cei interesați, că au să te nenorocească, ci să te duci pe altă cale”.

 După plecarea seminaristului, Gherasim Saffirin a încuiat ușa și s-a dus și s-a culcat. Dar nu putea să doarmă, gândindu-se de câte este capabil omul.

Nu a trecut multă vreme și aude bătând la ușă. El a tăcut ca mortul. După oarecare pauză și după oarecare tăcere a crezut că se va deznădăjdui și va pleca, dar până la urmă s-a sculat și s-a uitat pe fereastră, spre șosea, dar nu a văzut nimic. Nu a deschis ușa ci a început să se preumble prin cameră dintr-o parte în alta.

Și iar a auzit de două-trei ori bătăi în ușă, dar el tot nu a deschis. Atunci femeia aceea, căci ea era, deznădăjduită a plecat, văzând-o cum pleca pe drum la vale.

De atunci și-a făcut lege, cum intra în chilia sa învârtea cheia în ușă pe dinăuntru, iar mai târziu ca Episcop, dacă servitorii lui trebuiau să iasă din casa episcopală, le spunea: „încuiați-mi voi ușa pe dinafară, luați cheia la voi iar eu rămân înăuntru, căci am de lucru în chilie”.

Pe ușa principală, când venea cineva, deschidea el, căci îl vedea toată lumea.

 Dar acei rău voitori nereușind în chipul arătat mai înainte, să-l dea la o parte din funcția de director al seminarului, au înscenat altă nebunie, învinuindu-l de desfrânare la ministerul cultelor. Atunci s-a făcut anchetă și d-l ministru Dimitrie A. Sturdza, socotindu-i pe toți de bună credință, ca pe domnia sa, a crezut femeia și a hotărât înlocuirea protosinghelului Gherasim Saffirin din funcția de director al seminarului.

 Gherasim Saffirin, primind ordinul ministerului, s-a apucat să scrie o broșură de apărare, spunând:

"Înțeleg că episcopul, preotul, diaconul, dacă vreți și oricare muritor, care ține la demnitatea și la cinstea sa, când este învinuit de ceva, demn, creștinesc și omenesc este să se apere, să se dezvinovățească și dacă nu se dezvinovățește, atunci este semn că e vinovat și trebuie să se dea într-o parte, să vie altul în locul lor”.

Astfel, a tipărit o broșură în care erau cuprinse următorele:

“- Vă rog respectuos, d-le ministru, dacă până acolo a ajuns credința noastră creștină cât și cinstea preoților ortodocși români, că nu mai sunt crezuți pe cuvânt, vă rog și insist să binevoiți a mă chema la București, să chemați toți medicii dumneavoastră și să fiu supus la examinarea corpului”.

A scris această broșură după a sa declarație, fiindcă era cleric, protosinghel profesor și director de seminar, crezând că prin aceasta o face pentru cinstea Bisericii.

Însă tot aceia care l-au acuzat, după apărarea lui și-au retras acuzațiile.

 Nu după mult după această încercare, este ales episcop vicar al Râmnicului. Ca episcop vicar, având  mare evlavie față de Sf. Mânăstire Frăsinei, o ajută considerabil.

Mai târziu este ales episcop al Romanului, unde aduce îmbunătățiri în conducerea Eparhiei, care din păcate, au fost văzute de anumiți răuvoitori ca, fie necanonice, fie nefolositoare.

Una dintre acestea a avut loc în anul 1901, când a înființat o taxă de 5 bani în Eparhia Romanului, văzând articolul de atunci în legea clerului mirean și regulamentul de aplicare a acelei legi, care spunea că pe măsură ce bisericile își vor forma fond din care să se întrețină pe sine și personalul lor, Statul și Comunele își vor retrage ajutoarele pe care le dădeau bisericilor.

Această taxă, preasfințitul nu a impus-o, ci a lăsat-o la buna dispoziție a credincioșilor.

Ca prin acești puțini bani să se lase posibilitatea bisericilor să-și facă un fond, din al cărei venit pe viitor, să se întrețină pe sine și personalul lor, și ca să vină în ajutorul Comunelor și Statului, care aveau destule cheltuieli de făcut.

Astfel, precum el însuși spunea: „Am voit și vreau să fac ceea ce se poate, propunând credincioșilor și preoților din Eparhie, ca de câte ori vin la Biserică în Duminică și Sărbători, pe care îi trage inima pentru binele Bisericii, pentru mântuirea sufletelor lor, să dăruiască de bunăvoie, absolut, cinci bani măcar pe săptămână, căci pe dătătorul de bunăvoie îl iubește și îl primește Dumnezeu, și să se treacă într-un registru numele său când dă, ca să se știe din neam în neam și după moartea noastră cine e acela care a dat și să fie pomenit la sfânta liturghie numele lor. Și dacă din neamul lor a rămas cineva în nenorocire, scăpătat, să se aibă în vedere, după registrul Bisericii și să i se dea câte o pereche de încălțăminte ori o haină, ca să nu moară de frig iarna, să facă și alte acte de binefacere, după ce Biserica își va satisface trebuințele sale”.

 O altă bună îmbunătățire a fost că a oprit să se cânte muzică instrumentală la îngroparea celor răposați, după cum el însuși a mărturisit: «Iată ce găsim în Pidalion cu privire la înmormântarea răposaților. La fila 194 citim: „numai glasurile celor omenești sunt primite în biserică, care sunt împărtășite firii și simple, iar organiceștile sunete cele luminate, ca pe cele cu totul oprite, le izgonesc dumnezeieștii Părinți” (Meletie Pigas, în a treia scrisoare, ca pentru creștinism).

În Sf. Ioan Gură de Aur, în cuvântul cel pentru a nu plânge cu amar pe cei ce au murit, zice: „Cu psalmi și cu cântări petrecem pe cei morți arătând cu aceasta pre mulțumirea ce o facem către Stăpânul Hristos pentru moartea lor. Cu pânzuri noi îi îmbrăcăm, însemnând haina cea nouă a nestricăciunei pe care vor să o ia. Untdelemnul turnăm peste dânșii, și ungerea de botez, crezând noi că acestea se va face lor ajutor în calea lor către viața de acolo. Cu tămâieri și cu lumânări îi petrecem, însemnând că s-au slobozit de întunericul vieții acesteia, și s-au dus la adevărata lumină. Către răsărit mormântul și trupul lor îl închipuim, însemnând pre învoirea ce au să o ia”

Înmormântarea este un serviciu bisericesc creștinesc și în serviciile bisericești Sfinții Părinți izgonesc dintrânsele instrumentele muzicale. La înmormântare noi suntem în procesiune sacră, îmbrăcați în sacrele veșminte și executăm sfintele cântări de la casa răposatului și până la mormânt. Și nu mergem tăcând, ci avem de lucru: precum se știe, preotul zice rugăciuni de iertare, iar cântăreții spun ce li se cuvine.

Dară noi oamenii nu putem fi capabili de a face două lucruri în același timp.

Bunăoară, eu acum vă vorbesc. Dacă în același timp aici ar cânta și o muzică militară, să zicem, dumneavoastră nu puteți deodată să mă ascultați și pe mine și muzica. Tot astfel și pentru respectul serviciului dumnezeiesc la înmormântare, cum e cazul, se cuvine să lăsăm liniște sufletului, mai ales atunci, când nu e vreme nici măcar de un minut pentru îndreptarea atenției în altă parte decât la slujba pentru cel răposat.

Sf. Ioan Gură-de-Aur, zice că, prin psalmii, cântările cu care petrecem pe cei morți, arătăm mulțumirea ce o facem către Stăpânul Hristos, pentru moartea acelora.

Cine poate zice despre cei care mor în timpul de față, că au trăit în această lume fără de păcate și prin urmare, că pot merge fără grijă de pedeapsă înaintea Dreptului Judecător?

Dacă va fi cineva să zică aceasta: Nu am nici o urmă de păcat? Nu am cuvinte de ajuns să-l fericesc și îi doresc ca după mulți ani ce va trăi încă, să ajungă la sfârșitul acela, așa de dorit.

Dar nu se poate, unde e omenire nu e cu putință să nu fie păcătuire.

Să ne gândim dacă bunăoară eu am avut nenorocirea să supăr pe cineva, să mă ferească Dumnezeu, dar să zicem așa, e bine să vin înaintea dumnealui pe care l-am supărat, cu flori la ureche și cu bandă de lăutari, cântând până la casa domnului pe care l-am supărat și acolo să fac acte de pocăință înaintea dumnealui, credeți că nu o să zică, domnul pe care l-am supărat, că-mi bat joc de dânsul? Credeți că nu mă va da afară din casă? Credeți că dacă voi lua chiar și mijlocitori cu mine, nu-i va înfrunta și pe ei precum se cuvine? Desigur, domnul acela își va zice: „omul acesta, dacă a venit cu lăutari, și-a ieșit din minți, dar dumneavoastră, oameni cu mintea întreagă, să veniți să ajutați pe omul acesta să-și bată joc de mine?”

Ei bine, dacă noi găsim că așa ceva este necuviincios față de un semen al nostru, cu atât mai mare va fi necuviința față de Ființa Cea Prea Înaltă, față de Dumnezeu?

De ce se cuvine să mergem cu toată smerenia, mai ales înaintea lui Dumnezeu. Zdrobirea inimii pe care o avem în sufletul nostru, mai ales când petrecem până la mormânt pe o rudă a noastră, pe un om asemenea nouă, să se manifeste în toate actele vieții noastre dacă suntem adevărați creștini.

Dacă suntem mincinoși, să fim sinceri să mărturisim aceasta.»

Dar din nou s-au găsit niște oameni răuvoitori, care s-au împotrivit acestei îmbunătățiri, făcând nenumărate cereri ministrului cultelor D.A. Sturdza, de atunci. Iar acesta la rândul lui a trimis preasfințitului o scrisoare prin care îl ruga să revină asupra ordinului ce a dat: ca preoții să nu mai admită instrumente muzicale la înmormântări.

Iar preasfințitul a răspuns astfel scrisorii: „Domnule ministru, am dat ordin întemeiat pe canoanele duhovnicești, și pentru mine ca episcop, este rușine să retrag cele ce am ordonat, însă dacă dumneavoastră stăruiți așa mult, ca să se revină asupra acestei dispoziții luate de mine, vă rog să primiți sfatul ce vă dau, cu ajutorul căruia veți ajunge la împlinirea dorinței d-voastră și anume, vă rog să aduceți cazul înaintea Sf. Sinod, și cred că Sf. Sinod are să dea voia cerută de d-voastră. Și eu, în ceea ce mă privește, vă declar că acolo, deși voi arăta canoanele care m-au făcut să iau dispoziția aceasta, dar când va veni lucrul la vot, eu mă voi abține și nu voi face opozițiune, spre a nu se zice că mă opun dorinței Stăpânirii lumești, pe o chestiune ca aceasta”.

O altă îmbunătățire a rânduielilor în Eparhia Romanului, a fost interzicerea, încă de la începutul episcopiei sale, a nunților în post. Iată ce a spus Preasfințitul o dată cu darea acelui ordin: „Am voit să introduc din nou obiceiurile sfinte moldovenești, potrivite cu sfintele canoane în privința aceasta.

Bătrânii moldoveni în înțelepciunea lor, cresc pe copiii lor. Ei aveau un principiu pedagogic, întemeiat pe cuvântul Apostolului Pavel: Tuturor toate m-am făcut ca măcar pre unii să-i dobândesc.

Bătrânii nu știau toți carte, erau, însă, adânc pătrunși de sfânta credință și de bunătatea vieții creștinești.

Știau bătrânii că filozofia vieții creștine și vorbirea filozoficească creștină, nu prea prinde degrab în sufletele celor tineri. Bătrânii sunt dispuși la o astfel de filozofie, iar cei tineri ajunși în starea de a se căsători, deși înțeleg filozofia creștină, dar nu toți se împrietenesc cu ea în totul, căci sosind vremea căsătoriei, sunt o seamă din ei cari socotesc că nunta s-ar putea face și în post.

Ce au făcut bătrânii, în înțelepciunea lor, ca să câștige pe cei tineri întru a respecta porunca bisericească, de a nu se face nunți în post?

Au văzut că nu fac treabă cu filozofia înaltă creștină, care unor tineri li se pare cam greu de aplicat, și au îmbrăcat-o în haina poeziei populare. Au căutat bătrânii să crească pe tânăr, refuzându-i poftele inimii lui, nu încruntându-se asupra lui, nu trăsnind și fulgerând, căci l-ar fi adus în stare de a săvârși acte de nesupunere, ci sub formă blândă și zâmbind, să-l facă a săvârși cele cu cale.

De aceea și porunca bisericească de nu se face nunți în post au îmbrăcat-o într-o formă care a căpătat rădăcini adânci și în popor, dându-se naștere poeziei populare, ca exemplu: “Frunză verde, verde-ai fost, mai văzut-ai nuntă-n post?”, etc.

Natural că-i vine omului să râdă, dar vedeți cum porunca bisericească, aspră poate, deși usturătoare, se primește și se execută zâmbind de către cel cu duh creștinesc.

Iată cât de înțelepți și sfinți au fost bătrânii moldoveni. De când moldovenii au înnebunit? De când această poezie moldovenească s-a făcut vrednică de a ne rușina de ea? Este o poezie a Neamului românesc, care ne face onoare. Nu am cuvinte cu care să mă închin înaintea neamului de acolo, a fraților noștri români moldoveni, că au făcut ca prin această dibace, genială înțelepciune, exprimată prin poezia de mai sus, cei tineri să aibă și respectul către părinți și către Biserica lui Dumnezeu.

De ce eu ca bătrân și ca episcop, când vine la mine un tânăr care voiește să se căsătorească în post, și nu vrea să știe de filozofia creștină, și anume că nu se fac nunți în post, ce să fac aducându-mi aminte de principiul Sf. Apostol Pavel: Făcutu-m-am  tuturor toate ca măcar pe vreunii să dobândesc.

Sunt silit să mă plec.

Am primit obiceiul care este pe aiurea în biserica, așa ca în Eparhia unora ca aceștia ce sunt foarte îndărătnici și doar eu le dau binecuvântare pentru a se căsători doar în postul Crăciunului, până la praznicul Sfântului Nicolae.

Pentru că n-am putut rezista criticilor asupra acestei hotărâri ce am luat-o, am dat acest pogorământ, în postul Crăciunului, însă privește pe acei cari au ținut și țin să se facă nunți în post.

Eu mi-am făcut datoria, eu îmi voi lua plata de la Dumnezeu, precum zice Sf. Evanghelie: Adevăr grăiesc vouă, își vor lua plata lor.”

O nouă acțiune a Preasfințitului, în anul 1895, a fost aceea ca să impună tuturor preoților să umble în societate cu reverendă, nu cu orișice haină, dar din păcate nici această decizie nu a fost primită cu inimă curată, așa că niște răuvoitori au început să-l acuze că ar fi combătut prin această decizie, regulamentul Sfântului Sinod, referitor la costumul preoților.

La aceste învinuiri, Preasfințitul a răspuns astfel:

„Așa a fost, așa este și așa va fi convingerea mea. Chestie de convingere, și poate vă întrebați, că pe ce canon m-am întemeiat.

Am onoarea a răspunde că, după câte țin minte, m-am întemeiat pe canonul al 27-lea a Sinodului al V-VI-lea ecumenic, care hotărăște, că preotul dacă își va lăsa costumul său și va umbla   într-altfel, spun după cum îmi aduc aminte, calea însă este exactă, și se va prezenta neregulamentar, pe o săptămână să se suspende de la cele preoțești, afurisindu-se. Se înțelege că dacă la sfârșitul săptămânei se poartă tot astfel, va fi afurisit iarăși o săptămână și tot astfel, până va intra în rânduială. Măsură înțelepțească, pedagogică; îl ia cu binișorul, pentru ca în pace, cu liniște și dragoste să se cumințească. Am dezvoltat canonul, am adus probe din Sf. Scriptură și din Sf. Tradiție în favoarea aceasta. Canoanele Sinoadelor ecumenice nu se pot desființa decât de un sinod ecumenic. Aceasta ca să fie zis, însă în realitate, nu se pot desființa, căci ceea ce a făcut un Sinod ecumenic este bine făcut, căci este asistat de Sf. Duh și cel ce vine, nu desființează ci întărește, dezvoltă. Deci, mai drept este a zice întărește și dezvoltă.

Deci am fost acuzat că aș fi avut neînțelegeri cu membrii Sfântului Sinod și Guvernul. Apoi bine, când păzești legile și canoanele eu nu îți zic nici: dă-te mai încolo, când însă nu le păzești sunt dator, ca pândar, să te chem la dreptate cu ajutorul luminilor ce mi le pune la îndemână Sf. Scriptură și Sf. Tradiție și să nu îți las sufletul să se piardă și să-l aduc la mântuire”.

 Acestea ce le-am amintit au fost câteva din modificările ce le-a făcut în Eparhia Romanului, care arată pe deplin discernământul  pastoral al său.

În primăvara anului 1907, era bolnav pe patul de moarte, în Roman, când a venit directorul cancelariei sale cu niște hârtii de la Minister, prin care îi arătau cum stăteau lucrurile în Țară, prin care i se cerea ajutorul în sprijinul enoriașilor lui din Eparhie.

În acel an începuse răscoala țărănească, influențată de studenții ateiști ruși, care profitaseră de naivitatea țăranilor români și i-au stârnit spre a se răzvrăti împotriva evreilor arendași ce erau ca niște căpușe ce sugeau averea țării. Dar Preasfințitul, știind că țăranii fiind neînarmați, puteau fi ușor omorâți de armată, s-a gândit să-i oprească de la o astfel de revoltă inutilă, căci prevăzuse inutilitatea ei atâta timp cât acești arendași evrei aveau o mare influență în păturile înalte ale conducerii Statului Român de atunci.

Și iată cum singur sfinția sa a mărturisit că a reacționat:

„Nu am lăsat pe directorul cancelariei să lucreze singur, măcar că eram oprit de doctor și eram amenințat de ieșirea sufletului.

Mi-a zis directorul: «Hârtia asta lăsați-mi-o mie, o fac eu, Prea Sfinția Voastră sunteți slab, vă prăpădiți». Dar eu am crezut că este de datoria mea cea mai sfântă, că deși pe patul de moarte, să contribuiesc la potolirea nevinovatei răzvrătiri și răscoale, care se făcuse în sânul Țării noastre.

Nu eram în stare să mă duc în fiecare sat și să spun cuvântul convingător și dulce, mai pe larg, dar am făcut o telegramă, spunând: «Fiți cuminți, și Dumnezeu are să vă blagoslovească – iată partea de bunătate – iar de nu veți fi cuminți și vă veți apuca de tulburări să faceți rușine Neamului și Bisericii, atunci să știți că dați peste mine, și ce pot să vă fac, vă fac. Nu pot să am împărtășire duhovnicească cu omul care se răzvrătește împotriva ordinii în Stat. Să știți că dacă veți muri ca răsculați, nu veți fi îngropați creștinește».

Aceasta este chestie, va să zică, de libertatea omului. Dacă voiesc să fiu om de treabă, să am blagoslovenia episcopului, iar de n-am să fiu om de treabă, episcopul se va ține  de cuvântul dat”.

Mulți dintre cei ce au auzit acest cuvânt al său au renunțat și au rămas în viață, iar alții au fost omorâți de către armată.

După înăbușirea acestei răscoale, preasfințitul și-a exprimat părerea înaintea senatului în felul următor:

„Să vă fac eu acum învinuire, domnilor Miniștri, pentru că au întrebuințat tunul?

Eu am amenințat cu tunul duhovnicesc, după care cei care m-au ascultat au rămas în viață; să mulțumesc lui Dumnezeu că în Eparhia mea și cu asprimea de care sunt învinuit că i-am tratat, știți cu toții, foarte puține cazuri nenorocite s-au întâmplat în timpul răscoalelor.

Mai înainte de ajunge hârtia mea cea aspră la cunoștința lor, s-au întâmplat acele puține cazuri, iar după ce a ajuns, oamenii s-au liniștit.

Am făcut ce s-a putut în hotarul sfintei înțelepciuni și românești creștinești, fără ca să aduc vro jignire nici intereselor statului, nici intereselor Bisericii.

Ei bine, pentru că am contribuit cu tunul cel duhovnicesc, nu sunt vinovat. Dar voi ați contribuit cu tunul cel material, ceea ce eu nu sunt vinovat”

Însă pentru cei ce au murit în răscoală, familiile, făcând apel la iubirea de oameni a Preasfințitului, li s-a dat voie preoților ca să-i îngroape creștinește și să-i pomenească.

În anul 1910, Preasfințitul este destituit din funcție prin uneltirea multor oameni răuvoitori și atunci se întoarce în Sf. Mânăstire Frăsinei, unde stă până la ducerea sa la Domnul, fiind îngropat în cimitirul Sf. Mânăstiri.

 

 
 

 
           

Pagina de intrare | Scurtă biografie  | Mesaje rostite la slujba de înmormântare | Mărturiile autorului | Poze ale părintelui | Sfaturi ale părintelui | Secvenţe video | Cărţi apărute | Mănăstirea Frăsinei | Rugăciuni (ieroschim.Silvestru Florescu) | Părintele Paisie | Legături