Pagina de intrare->Părintele Paisie: Duhovnicul

Parintele Paisie de la Manastirea Frasinei

Pagina de intrare
Pr.Paisie duhovnicul
Audio
Video
Poze

 

Contact:

e-mail:
monahmiron@yahoo.com


Părintele Paisie - Duhovnicul


28 noiembrie 1913 - 1 aprilie 2008

 

 

Părintele Paisie Vasilioglu s-a născut la 12 noiembrie 1913 și este de neam găgăuz-ortodox, din părinții Petru si Iona. Tatăl său, Petru,  a căzut pe frontul primului război mondial. Soția sa, Iona, s-a recăsătorit cu Mihai.

Părintele Paisie a mai avut doi frați și două surori: Nicolae care a murit pe front, în al doilea război mondial și Haralambie, care a murit la 12 ani de dalac (boală infecțioasă și contagioasă cauzată de Bacillus Anthracis) și surorile Vasilica și Domnica.

Părintele a intrat în mănăstire în anul 1930.

A trecut la cele veșnice la 1 aprilie 2008 de ziua Sf. Maria Egipteanca.

* * *

Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna ca mijloc de transmitere a cuvântului lui Dumnezeu și paternitatea duhovnicească. Paternitatea duhovnicească este strâns legată de nașterea cuvântului lui Dumnezeu în inimă prin rugăciune și transmiterea acestuia de la duhovnic la ucenic spre nașterea din nou.

            Această lucrare a părinților duhovnicești ai bisericii lui Hristos a fost descrisă de Sf. Siluan, ori ieromonahul Rafail Noica, și este numită și duhovnicie.

            Duhovnicia este centrul vieții bisericești. Biserica este firea omului, iar venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieșit din firea lui, este duhovnicia[1]. Deci, duhovnicia, este centrul vieții noastre și de ea este strâns legată și paternitatea duhovnicească. De la duhovnicie pornesc toate și în duh se săvârșesc toate[2]. Duhovnicia este duh și „Duh este Dumnezeu”, și în duhovnicie preotul trebuie să găsească felul în care Dumnezeu acum lucrează lucrarea de mântuire în fiecare suflet ce vine către biserică.

            Această căutare a duhovnicului nu este o lucrare  în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu, și puterea lui Dumnezeu el o caută, și prin puterea lui Dumnezeu duhovnicul încearcă să o desăvârșească. Puterea lui Dumnezeu este cea care mântuiește prin el pe cei care vin la scaunul duhovnicesc.

            În ortodoxie duhovnicia nu este lucrarea omului, ci lucrarea dumnezeiască prin omul ce este duhovnic.

            Sf. Serafim spune că: „Atunci când vorbeam omenește”, puteau fi greșeli, și Sf. Siluan adaugă: „Și greșelile pot fi mici, dar ele pot fi mari (…)”. Sf. Siluan într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea: „Părinte, cum vorbesc cei desăvârșiți? Și Stratonic nu a știut să răspundă. Și Sf. Siluan zice:

Cei desăvârșiți nu vorbesc niciodată de la ei, întotdeauna vorbesc numai ceea ce le dă Duhul”.

În duhovnicie nu trebuie ca duhovnicul să născocească o desăvârșire a cuvântului, ci să o caute de la Duh (…).

Mântuirea nu este ceva scris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”. Mântuirea este un cuvânt tainic dumnezeiesc, pentru fiecare suflet ce s-a născut în lume și pentru fiecare suflet alt cuvânt.

Vedeți în Pateric, cum vine un călugăr la avva cutare și cere un cuvânt, și avva zice: „Păstrează-ți chilia: mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieși din chilie!” Altul are aceeași căutare: „Cum să mă mântuiesc avva?” Și avva îi zice: „Păstrează postul până la ora șase” sau cât era. Poate să iasă din chilie, poate să intre să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru. Și cum spunea Părintele Sofronie, aici nu e vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte, este vorba de o strategie duhovnicească, unde Duhul îi naște cuvânt în inima duhovnicului (…). Ori, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune, în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm și în rugăciune să fie primit și căutat de ucenici”.[3]

Părinții duhovnicești sunt aceia care prin frica dumnezeiască, rămân neclintiți în curgerea veșnică a voii lui Dumnezeu, și se învrednicesc a auzi glasul blând al lui Hristos, supunându-se Acestuia cu smerenie și dreaptă socotință, neluând seama la mișcările lor sufletești lăuntrice, nici măcar atunci când ele par a fi după voia lui Dumnezeu.

Părinții devin purtători ai cuvântului lui Dumnezeu, îl duc pe acesta mai departe «spre zidirea cea de trebuință» a poporului, și înștiințează prin har inimile «celor ce ascultă»[4]

Părintele Paisie, ca și Părintele Lavrentie, au fost prin excelență duhovnici. Se spovedeau unul altuia, ceea ce sugerează că a existat o paternitate duhovnicească, prin care unul a născut duhovnicește pe celălalt.

Pe ei nu-i putem numi nici doctori în teologie, ori altfel. Putem să le dăm un singur calificativ, duhovnici.

Duhovnicul este cel după ce a fost născut el însuși duhovnicește, prin ascultarea desăvârșită față de alt duhovnic, naște spiritual pe alții la scaunul său duhovnicesc.  Duhovnicul este precum Moise, ori Isus al lui Navi, ce au condus poporul evreu în pământul făgăduinței. Duhovnicul este călăuză, far în întuneric, cărare ce străbate desișul lumii acesteia, felinar dătător de lumină, trâmbiță prin care se află voia lui Dumnezeu, el este părinte născător de fii duhovnicești.

Cuvântul lor  nu era unul „iscusit”. Sfaturile lor nu erau de genul: versetul cutare, pagina cutare. Ei nu făceau prelegeri dogmatice, teoretice. Cuvântul nu era dres cu tot felul de figuri de stil, el era unul viu, „întrupat în faptă”. Fapta fiind trupul cuvântului, căci ea însăși este un cuvânt nerostit, însă un cuvânt arătat. Ei viețuiau încercând să vorbească despre Dumnezeu prin propriile fapte.

Ei aveau o singură căutare, și anume, aceea de a respecta Sf. Canoane ale Sfinților Părinți, și aflarea voii lui Dumnezeu, prin rugăciunea continuă.

Această severitate în respectarea canoanelor le-a dat apelativul de cei mai severi duhovnici, „habotnici” de la Frăsinei.

Există o sumă de mărturii ale credincioșilor ce erau uimiți ori șocați de franchețea cu care părintele Paisie, în urma unor spovedanii, în care își mărturiseau căderea în păcatul curviei, primeau de la acesta  7 ani oprire de la Sf. Împărtășanie.

Ca duhovnic, părintele știa că Sf. Împărtășanie trebuie dată unui penitent ce a dat dovadă de îndreptare, iar sufletul lui este cât de cât pregătit pentru a primi pe Iisus Hristos. Astfel, părintele dădea trei zile de ajunări pe săptămână: lunea, miercurea și vinerea. Acestea constau în nemâncarea până la ora 5 după masă, când penitentul trebuia să facă 50 de metanii, urmate de rostirea psalmului 50, după care putea lua agheasmă mare. Dacă acesta ținea timp de un an canonul de mai sus și toate posturile fixate de Sfânta Biserică, i se scădeau doi ani din cei șapte primiți, luându-se în considerare și anul de pocăință făcut.

Pravila fixată de Părintele era: Paraclisul Maicii Domnului, Canonul Îngerului Păzitor și Canonul de pocăință.

Pentru păcatul gomoriei (adică sex oral) părintele fixa o perioadă de timp, în care penitentul nu avea voie să sărute nici Sfintele Icoane. Acest canon îl dădea pentru a trezi conștiința păcatului. Spunea Părintele: „gura omului este vioara lui Dumnezeu care trebuie sfințită prin rostirea de rugăciuni, nu organ a toată spurcăciunea”.

Îmi aduc aminte cum veneau oamenii la părintele să-i dezlege de canoanele ce le primiseră de la el. Unii preoți de mir chiar îi certau, de ce au fost la părinte să se spovedească, căci părintele fiind călugăr era prea sever pentru lumea de astăzi, unde omul contemporan este din ce în ce mai slab.

Astfel, apăreau unele discuții contradictorii pe marginea modului de a fixa perioada de pocăință a penitenților în urma spovedaniilor făcute la părintele Paisie. Însă părintele  știa una și bună, respectarea Sf. Canoane  trebuie ținută cu strășnicie, căci ele sunt fixate sub inspirația Duhului Sfânt.

Biserica Ortodoxă este trupul lui Hristos, iar cap al ei nu este vreun om, ci este Iisus Hristos. Ea nu caută să dea doar oameni morali, ea caută să dea sfinți, căci chemarea ei este să nască desăvârșirea. Iisus Hristos spune:

„Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mat. 5; 48)

Prin urmare, Biserica trebuie să fie născătoare de sfinți, iar respectarea canoanelor face să se împlinească una din  menirile Sf. Biserici, adică nașterea de oameni desăvârșiți.

Călcarea Sf. Canoane Apostolice, ori a celor fixate în timpul celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice pentru părinte era premergătoare sau născătoare a unor devieri de la țelul Sfintei Biserici

Respectarea Sfintelor Canoane, împreunate cu trăirea tuturor Sfintelor Taine nasc chipul lui Hristos în sufletul oamenilor. Canoanele Sf. Ioan Postitorul, ale Sf. Ioan Gură de Aur, ori ale Sf. Vasile cel Mare erau călăuze ale părintelui în aplicarea medicamentelor duhovnicești după căderea unui om în păcate.

Părintele cerea  mult de la oameni deoarece el avea întotdeauna în fața ochilor cuvintele lui Iisus:

„Deci, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăția cerurilor, iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor.