“În mănăstire trebuie să fii ca o albină, să culegi ce este bun şi ce e rău să laşi în voia lui Dumnezeu.”

Mănăstirea Frăsinei

Athosul românesc

 

Pagina de intrare Mănăstirea Frăsinei

Hramul mănăstirii: Adormirea Maicii Domnului și Sf. Ioan Botezătorul

Pagina de intrare


Mănăstirea Frăsinei

Hramul
Legământul Sf. Calinic
Istoricul vechi
 ▫ Stareţii Mănăstirii Frăsinei
 ▫ Obiceiuri
Istoricul nou

  Cuvânt către cititor
 
Prima perioadă

  A doua perioadă

 Stareţi

      ▪ Perioada 1760-1863

      ▪ După 1863

Starea actuală

Arhitectura şi pictura
Canoanele Sf. Calinic

Specificul mănăstirii
Foto
Materiale audio


Istoric actualizări

18 sept. 2015 - Vieţile Sfinţilor
07
nov. 2011 - Gherasim Saffirin  
20 sept. 2011 -
Canoane de rugăciuni  
  23 dec 2010 -Măn. Frăsinei actualizare
    2 feb. 2010 -
M
ărturii de la cititori 
 17 dec. 2009 - Blog 
 19 nov. 2008 - Audio-Video P
ărintele Paisie

 
 1 nov. 2008 - Motor căutare
 22 oct. 2008 -
Mănăstirea Frăsinei
 


29 dec. 2012 - Drumul este curatat; se poate ajunge la manastire
     
 

 

Perioada întâi a Mănăstirii Frăsinei.

Istoricul schitului vechi (1710-1859)

.P.S. Irineu Slătinenul - Mitropolitul Olteniei

Primele începuturi ale mănăstirii Frăsinei (denumire care provine de la pădurile de frasini, ce au existat cândva pe aceste locuri) datează din anul 1710, când doi călugări, Ilarion și Ștefan, s-au retras în aceste locuri singuratice. Venirea lor aici este atestată și de documentele vremii. Astfel, un document din acea vreme, consemnat de arhiva Mănăstirii, menționează:

"Pe vremea fostului episcopului Noului Severin, Chiriu Chiru Damaschin, ce au fost numit și dascălu, care a fost trăgându-se de la Buzău, la leatul de la mântuirea lumii 1710, în vremea unei prea iuți răsmeriți, pustiindu-se multe orașe, mănăstiri și sate, au venit fugind de nevoi doi monahi cu viață și petrecere plăcută lui Dumnezeu. Numele unuia Ilarion, iar al altuia Ștefan. Aceștia ascunzându-se între acele dealuri, precum s-au zisu, de oștile resvretirii... ''.

De unde veneau acești călugări, documentul nu precizează, dar în nici un caz din Muntenia, unde în acest an istoria nu semnalează nici o răscoală. Nici Moldova nu poate fi, deoarece în 1711 începe lupta de la Stănilești, deci cu un an mai târziu de stabilirea călugărilor la Frăsinei. Mai degrabă Transilvania poate fi locul de plecare al călugărilor, deoarece în 1709 izbucnesc unele răscoale aici și ar corespunde foarte bine cu momentul istoric indicat în document.

Cu privire la această dată, nu putem avea nici o îndoială, deoarece ea ne este transmisă și de alte documente, deși unii susțin  anul 1720. Chiar și tradiția confirmă data de 1710, pe care o consemnează și "Buletinul Monumentelor Istorice" pe 1933.

Cei doi călugări au viețuit în aceste locuri o bună perioadă de timp, fără nici o aprobare din partea autorităților civile sau bisericești. Nici nu și-au construit o biserică trainică, ci locuiau într-o colibă de lemn, având un paraclis unde se rugau.

După pacea de la Pasarowitz (1718), când situația se mai limpezește și luptele încetează, cei doi călugări se hotărăsc să se stabilească definitiv aici și doresc să dea o formă legală schitului pe care îl înființaseră. De aceea, ei merg la episcopul Inochentie al Râmnicului și Noului Severin, spre a obține binecuvântarea necesară pentru întemeierea noului schit și o aprobare oficială, în baza căreia să poată locui în siguranță. Biserica va avea hramul "Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul", hram care s-a păstrat până astăzi pentru lăcașul care, după construirea noii mănăstiri, va deveni biserică de cimitir.

Nu se știe precis data obținerii binecuvântării, nici a construirii primei biserici. Totuși, începutul construirii bisericii trebuie legat de binecuvântarea dată de episcopul Inochentie, care își începe păstoria în septembrie 1727. După această dată putem stabili data construirii bisericii de către cei doi călugări.

Cererea călugărilor a fost satisfăcută cu mare amabilitate de către episcop, deoarece el, pe lângă binecuvântare, acordă schitului și un lot de pământ în împrejurimi, din care să-și poată procura hrana. Aceasta dovedește atât grija pe care o acordă episcopul noilor locașuri care se ridicau, dar și prestanța acestor doi călugări în fața episcopului. Terenul dat călugărilor era în mare parte pădure și pășune. Aveau și o livadă pentru pomi și o grădină pentru zarzavaturi.

La început, episcopul îi autorizează verbal să folosească acest pământ, fără a le da un act oficial, lucru care dovedește că episcopia nu-l avea în proprietate. Nu mult după aceea se ivește un conflict între locuitorii satului Muereasca și părinții noului schit, în legătură cu pământul primit, la care episcopul a intervenit, întărindu-i în dreptul de proprietari pe călugări, prin eliberarea unui act scris. Deși nu s-a precizat suprafața terenului, totuși se poate aprecia, după hotarele stabilite, după cum urmează: "Despre răsăritu Vârful Plaiului, potecă hotărâtă cu mănăstirea Cozia, iară despre apusu, cu râul satului Muereasca de sus și spre miază-noapte din râul satului dreptu pârâului Locșorelu la deal de vârful măgurii către curmături. Asemenea despre miază-zi dedesuptu piatra Sutei din pârâul satului același din colțulu întâlnirea apelor pe râușoru spre răsărit, iar spre sud dealul pietrei Bradului în dreapta potecii comornicilor".

Pentru că acest schit își începuse existența prin sine, fără o contribuție din partea cuiva, episcopul Inochentie hotărăște ca el să rămână autonom în continuare, fără a fi supus vreunei autorități civile sau bisericești. "Adică să aibă schitul Frăsinet de sineși stăpânire nesupărat pentru totdeauna ... de sine stăpănitoru neînchinat nicăierea, casă de milă să se numească" .

La început locuitorii satului Muereasca s-au împăcat cu gândul de a avea în hotarele lor un schit de călugări, cu un teren făcut danie de către Episcopia Noului Severin. Acest teren care a intrat în posesia călugărilor era folosit pentru pășune, fără ca ei să se gândească vreodată să-l cultive, considerându-l neproductiv. Mai târziu, însă, când ei au văzut că cei doi călugări au reușit să transforme un teren sălbatec într-o grădină de pomi, o grădină de zarzavaturi, au încercat să alunge pe călugări și să le ia pământul.

Primul conflict a fost rezolvat de episcopul Inochentie, care trimite delegați de la episcopie la fața locului, spre a fixa hotarele posesiunii schitului, în mod oficial pentru a nu se mai crea prilej de ceartă. Al doilea conflict s-a ivit în timpul episcopului Clement, care întărește pe călugări în proprietate printr-un act scris din 1737. Totuși sătenii au continuat să supere pe călugări, nădăjduind că aceștia vor părăsi schitul.

Călugării se adresează unor boieri din Râmnicu Vâlcea, care din evlavie le iau apărarea. Boierii protectori fac parte din familia Iovipali, cunoscuți sub numele de Cârstea și Nicoliță. Ei au cerut episcopiei să le vândă lor acest pământ, pe care să-l dea schitului printr-un act de donație. Episcopia a fost de acord cu această propunere Și, în felul acesta, acești boieri au devenit ctitori ai schitului. Situația creată prin donația boierilor le-a luat posibilitatea sătenilor să-i mai supere pe călugări.

În anul 1764 cei trei boieri din Rm. Vâlcea, Cârstea, Damian și Nicoliță construiesc din fondurile lor proprii o biserică de zid, în locul celei de lemn, înzestrând-o cu toate obiectele necesare cultului. Prin această acțiune a lor își întăresc și mai strâns relațiile cu schitul, devenind ctitori adevărați ai acestei așezări. Biserica a fost zugrăvită în același an de către Teodor zugravul și ucenicul său Enache.

Sub această formă nouă, schitul își desfășoară viața pașnic până la 1780, când o brigadă de voluntari români, condusă de Preduță Bujoreanu se retrage la schit din calea austriecilor. Mica brigadă de voluntari nu rezistă însă atacului austriac și aceștia ocupă schitul, iar pe Bujoreanul îl execută. Nemții au luat tot ce a fost mai de valoare în schit, dar nu au distrus biserica de curând înființată. În această situație de jaf și teroare, monahii părăsesc pentru prima dată schitul, care va rămâne pustiu până la 1845. Atunci, un călugăr de la mănăstirea Cernica, Acachie, îl va repune în vechile rânduieli de viață monahală în care a fost mai înainte.

Jefuirea schitului s-a întâmplat pe timpul starețului Isaia ieromonahul, "când aceștia austrieci venind cuprinzătoriu cu chip de fiară pomenitulu schitu i-au scurtat viața, tăindu-l pe elu, iară bieții monahi fugind care unde putea, a rămas schitu pustiu, în care vreme jefuindu-se multe din schit". Averea schitului care mai rămăsese a fost folosită la întâmplare de către localnici. Pădurea a fost tăiată pe alocuri, iar locul de fânețe l-au folosit pentru pășune. Moara a fost folosită de localnici până la noua înființare a schitului.

În 1845 călugărul Acachie de la mănăstirea Cernica, despre care unii înclină a-l considera frate al sfântului Calinic, vine în acest schit părăsit de aproape 70 de ani și reînviorează viața monahală, stabilindu­-se aici. Probabil el aflase de existenta acestui schit din tradiția moștenită de la vreun refugiat de odinioară, care s-a retras la Cernica în urma pustiirii schitului. Altfel e greu de presupus de unde avea monahul Acachie cunoștință de acest singuratic schit părăsit de atâta vreme.

Ca și primii întemeietori, Acachie a căutat să aibă o aprobare oficială din partea autorităților bisericești și o recunoaștere din partea vreunui ctitor al schitului. Pentru acest lucru, el se adresă boierului Gheorghe Iovipali, nepotul lui Nicoliță, unul dintre cei trei ctitori, care primește cu multă bucurie cererea monahului Acachie. După primirea binecuvântării date de către episcopul Neofit, Gheorghe Iovipale, în calitatea de succesor al ctitorilor, așează ca stareț al schitului Frăsinei pe călugărul Acachie de la Cernica, prin actul din 1845. Printr-un alt act păstrat, schitul Frăsinei este restabilit în dreptul de proprietate pe care îl dobândise la 1785, prin donația celor trei ctitori.

După instalarea monahului Acachie la Frăsinei începe restaurarea clădirilor, a chiliilor. În această perioadă se închide pridvorul bisericii cu cărămidă și se pictează. Acest pridvor era susținut de stâlpi, iar acum când s-a închis, s-au completat spațiile.

 

 
     

Pagina de intrare | Scurtă biografie  | Mesaje rostite la slujba de înmormântare | Mărturiile autorului | Poze ale părintelui | Sfaturi ale părintelui | Secvenţe video | Cărţi apărute | Mănăstirea Frăsinei | Rugăciuni (ieroschim.Silvestru Florescu) | Părintele Paisie | Legături