Pagina de intrare->Părintele Paisie: Duhovnicul

Parintele Paisie de la Manastirea Frasinei

Pagina de intrare
Pr.Paisie duhovnicul
  Viața pe larg
     
Locul de naștere
     
Copilăria     
     
Închinovierea
     
Mărturie
Audio
Video
Poze

 

Contact:

e-mail:
monahmiron@yahoo.com


Viața pe larg a părintelui


28 noiembrie 1913 - 1 aprilie 2008

 

 

2. Copilăria tânărului Petre

 

Familia Vasilioglu a avut trei băieți, Petre viitorul Părinte Paisie, Nicolae care a murit pe frontul celui de al doilea Război  Mondial, Haralambie care a murit la 12 ani de dalac, după cum o numea părintele când povestea (boală infecțioasă și contagioasă cauzată de bacillus Anthraces) și surorile Vasilica și Domnica.

Populația Basarabiei în anul nașterii Părintelui Paisie, 1813, era de 2.545.834, marea lor majoritate având preocupări viticole, restul fiind vânători, olari, vânzători de bragă, șlefuitori, crescători de animale etc.

Greutatea pentru desfacerea produselor, grădinilor și viilor de către țăranii basarabeni din acea perioadă a copilăriei părintelui consta în transportul lor pe căile ferate și urcarea tarifelor. În Basarabia fructele stăteau în gări mult și până să ajungă în orașele Rusiei se stricau marea majoritate a lor, căci transportul dura câte 10 zile  în loc de 2-3 zile. Apoi fructele se stricau de frig, vinul îngheța iar oamenii se îmbătau pe drum încât ajunsese ca în Basarabia țăranul să vândă vadra de vin cu 25-30 de copeici.

Toate aceste greutăți au avut repercusiuni și în viața familiei Vasilioglu concretizându-se cu moartea copilului Haralambie, la frageda vârstă de 12 ani.

Anul 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial a adus și alte greutăți asupra familiei Vaslioglu. Înrolarea tatălui Petru și finalizarea acesteia cu moartea  sa eroică pe front și rămânerea celor cinci copii fără tată.

În Primul Război Mondial început în 1914 Puterile Centrale, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman au luptat de o parte, iar Antanta sau Puterile Aliate ale Franței și coloniilor sale, ale Marii Britanii cu dominionele, ale Rusiei, Serbiei, Belgiei ocupate și ale Japoniei de cealaltă parte.

În 1915 Italia a intrat în război de partea Antantei, la fel ca România, în 1916 și Statele Unite ale Americii în 1917.

După Primul Război Mondial au murit peste 60 de milioane de oameni și mai mulți au rămas invalizi.

Ioana Vasilioglu, după o perioadă de timp de la ducerea la cele veșnice a soțului Petre, s-a recăsătorit cu un alt bărbat cumsecade și  muncitor, pe nume Mihai. Astfel, cei doi au continuat să aibă grijă de numeroasa familie.

Viața familiei Vasilioglu în acei ani n-a fost ocolită de năpastă. Ei erau oameni muncitori cum puțini aflai în satul Dumitrești, de aceea aveau gospodărie frumoasă cu pământ, vacă și alte  câte toate, ce erau necesare la gospodăria omului. Însă, cu toate că trudeau toată ziua cât era de lungă, așa fiind felul lor, să aibă toate cele, dările de taxe către imperiul țarist le îngreunau sporul.

Năpasta asta n-a durat mult, căci „în aprilie 1917, după prăbușirea țarismului este înființat Partidul Naționalist Moldovenesc, iar Congresul orășenesc de la Chișinău (23-27 octombrie 1917) proclamă autonomia teritorială și politică a Basarabiei  ia inițiativa constituirii din reprezentanți ai tuturor naționalităților, confesiunilor, asociaților profesionale și culturale, a unui parlament „Sfatul Țării”. Acesta proclamă la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Federativă Moldovenească în frunte cu Ion Inculeț, iar la 24 ianuarie 1918 votează independența acestei republici. Întrunit la Chișinău în perioada 27 martie-9 aprilie 1918, Sfatul Țării votează unirea Republicii Democrate Moldovenești (Basarabia) cu România.

În noaptea de 16/17 iulie 1918 familia țarului Nicolae al II-lea și cei împreună cu el ce l-au urmat în exil, 11 persoane cu totul, au fost executați cu avizul conducerii de la Moscova, ce luase puterea încă din 1917 prin Revoluția Comunistă și înființarea Partidului Bolșevic, condus de V. I. Lenin.

Tratatul semnat la Paris la 28 octombrie 1920 de Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia recunoaște unirea Basarabiei cu România”.

După moartea tatălui, Petru, mama părintelui a trebuit să ducă gospodăria. Ea avea câteva hectare de pământ, ceva animale și casa cu cei cinci copii.

Copilul Petre crescu îndeajuns pentru a umbla la Sf. Biserică și la școală. Învăța binișor, cu toate astea, nu stătea numai de învățat, căci mama sa nu dovedea singură cu toate, așa că se făcea și el util ajutând-o.

Cel mai adesea era trimis cu vaca și cu cele câteva oi la pășunat, dar pentru el această însărcinare nu era treabă, ci odihnă! Locul de pășunat era plin de flori gingașe, iar văzduhul de parfumul florilor de tei și liliac. Stătea întins pe pajiște, privind cerul verii ce era mai albastru și mai limpede ca niciodată, încântându-și  simțurile cu mireasma florilor și mirosul ierbii. Natura parcă neîncetat întinerită cu fiecare primăvară își revărsa poezia și frumusețea peste el, înconjurându-l prin toate firele de iarbă și firavele tulpini de flori lăsate să crească în voie în covorul verde al islazului, prin multele sunete proprii acestui anotimp însorit: zgomotele care se aud  în apropiere îndeosebi prin livezi ori crângul cu arbori, o crenguță ruptă, un măr căzut, o copită ce calcă pe pământul umed cu un sunet surd, fâșâitul și zbârnâitul miilor de insecte și a altor făpturi pe care le vede ochiul atent al unui copil curios de viață, care se strecoară pretutindeni, cântecul păsărilor ce se joacă pe marginile cuiburilor.

În clipele acele, poveștile mamei spuse pe înserat la căpătâiul patului căpătau forme, astfel, iepurii deveneau spiriduși, arborii făpturi de legendă cu care el se bătea mânuind o nuieluță de alun, vaca ori oile armăsari viguroși, omul de paie ce purta o perucă de fân și cânepă ce-și ascundea goliciunea prin zdrențe, devenea întruchiparea răului din basmele cu cosânzene și prinți viteji.

Astfel, poveștile se strecurau în timp și spațiu, umplând inima copilului Petre de fiori și mister.

În timpul zilei își potolea foamea cu mămăliguță și brânză din traista ce i-o dăduse buna sa mamă, ca apoi să-și potolească setea dintr-un izvor ce susura prin apropiere, ca apoi să se suie printr-un copac ca să culeagă câteva poame coapte.

În sfârșit, către seară, până ca stelele să strălucească printre arbori și luna să presare diamante pe mușchi și iarba câmpului, proaspăt umezite de umezeala serii, Petre își mâna animalele spre casă, unde mama îl aștepta cu zâmbetul scurt prin care trăda nerăbdarea de a-l strânge în brațe și de a-l săruta cu drag pe frunte și pe obraji, văzându-l sănătos.

Cum intra în curtea casei mâna vaca în grajd, unde după ce mama lega animalul, îi dădea prima cană de lapte proaspăt muls, ca apoi să ajute mai departe la terminarea treburilor din gospodărie și pregătirea mesei de seară. După ce mâncau, cu toții mergeau spre somnul dulce și fără griji din mica căsuță făcută din chirpici și nuiele, acoperită fiind cu stuf.

Odată cu creșterea lui în vârstă, inima sa jertfelnică nu putea să suporte sacrificiul ce-l depunea mama lui dragă în creșterea și hrănirea lui, a fratelui și surorilor sale, astfel încât odată cu recăsătorirea mamei cu Mihail nu pregeta să se ducă cu acesta la muncile câmpului.

Cinstea și altruismul, spunea cineva, nu sunt un dat al universului rural, ci sunt urmarea unei vieți pline de lipsuri, însă bogate în viață religioasă și profundă ce sensibilizează omul simplu la suferință și nedreptate.

Țăranii sunt capabili de mari sacrificii atunci când e vorba de pământul lor străbun. Ei îndrăgesc câmpurile, pășunile, animalele și sunt recunoscători atât lui Dumnezeu cât și pământului lor pentru bogățiile care acoperă glia lor sătească: recoltele, fructele și dobitoacele.

Însă, odată ce oamenii truditori sunt prea împovărați, prea nefericiți și prea îngroziți de ziua de mâine devin triști, deoarece după ce-și istovesc puterile și zilele scormonind măruntaiele pământului îndărătnic., la sfârșitul zilelor nu se pot bucura decât de o bucată din cea mai neagră și mai amară pâine, ca fiind singurul câștig după o muncă atât de aspră.

Părintele povestea cum sub lumina caldă a soarelui, pământul proaspăt răscolit de brăzdarele tatălui său vitreg, răspândea aburi ușori.

Își amintea cum acesta cu umerii largi și chip aspru, își împingea cu un aer grav plugul tras de doi boi liniștiți, cu coarne răsucite în susul arăturii.

Mihai lucra încet, în tăcere, cu o înlănțuire desăvârșită a mișcărilor, astfel încât brazda lui era arată iute.

Părintele spunea că stătea în fața boilor și ținea o sfoară de care trăgea spre as ghida bietele animale, vlăguite pe direcția corectă, pășind pe brazdă cu o nuia lungă și subțire. Animalele sub mânuța copilului  fremătau și de câte ori brăzdarul se oprea într-o rădăcină, copilul striga cu voce puternică fiecare vită pe nume, mai mult ca să le domolească decât să le ațâțe, căci boii o dată întărâtați puteau să se arunce în lături, târând plugul de-a curmezișul. Striga și el, sărăcuțul, cu o voce pe care ar fi dorit-o înfricoșătoare, însă care rămânea  liniștitoare ca și chipul său angelic.

Părintele mai povestea și alte clipe memorabile ale copilăriei sale, precum seceratul, când femeile cu seceri în mâini tăiau spicele de grâu în același timp intonând un cântec solemn străvechi găgăuz, moștenit din mamă în fiică. Cântecul a cărui origine se considera sacră, i se atribuia puteri misterioase, de a îmbărbăta secerătorii, spunea părintele.

Nota ultimă a fiecărei fraze, prelungă, tremurată  și de o forță nemaipomenită, datorită și numărului mare de soliști, intra în urechile lui de copil, umplându-l de o stare de bărbăție.

După o perioadă, o priveliște , într-adevăr, a atras privirea tuturor, un bărbat tânăr și chipeș conducea un atelaj nemaipomenit fără cabină, el stătea țanțoș pe scaunul primei combine cu aburi ce ajunsese vreodată în acele locuri.

În răstimp de câteva secunde, părintele spunea că țăranii și-au făcut sfânta cruce, uimiți de apariția unei astfel de mașinării, ca apoi să-și continue seceratul, în farmecul nespus al intonării cântecului ce fusese întrerupt de zgomotele acelei mașinării.

Părintele spunea că „cea mai importantă și solemnă perioadă a sărbătorilor de iarnă, la găgăuzii din Basarabia de atunci, era intervalul dintre ajunul Crăciunului și Bobotează”. În această perioadă găgăuzii au o mulțime de obiceiuri și datini.

Pregătirile pentru Crăciun încep în ziua Sfântului Ignat, când se făcea sacrificarea ritualică a porcului de Crăciun, se alege starostele colindătorilor, se aleg mahalalele de colindare, se învață colindele etc.

În popor, ziua Sf. Ignat (Ignajden) era denumită adeseori, sărbătoarea găinilor.

Un obicei caracteristic pentru această sărbătoare era întâlnirea primului oaspete. Acesta era așezat pe un mănunchi de fân în colțul de după ușă. Oaspetele se așeza turcește, simulând cloșca care stă pe ouă. Oaspetele primea o farfurie cu porumb prăjit, fasole și plăcintă cu bostan. La fel, oaspetele era servit cu vin. În această zi nu se permit lucrările casnice, nu se împrumută și nu se scoate nimic din casă.

Obiceiurile de Crăciun și de Anul Nou aveau multe elemente comune: masa ritualică și vizita ritualică a casei. În perioada sărbătorilor de iarnă masa ritualică se gătea de trei ori: în ajunul de Ignați, de Crăciun și de Anul Nou. Aceste trei mese se tămâiau, iar în unele sate se tămâiau și membrii familiilor. Masa de Ignați și de Crăciun era diferită: primele două erau de post iar cea de-a treia – de frupt. Masa trebuia să fie rotundă (sofra). Obligatorie era pâinea ritualică și coliva. O însemnătate magică o aveau nucile, păstăioasele, grânele, fructele și pomușoarele: în opinia populară acestea trebuiau să mărească roada și bunăstarea în familie. După tămâiere urma ruperea pâinii. Capul familiei rupea colacul deasupra creștetului pentru ca în anul nou spicul de grâu să fie plin. Crăciunul la găgăuzi se consideră o sărbătoare de familie. Conform tradiției străvechi toată familia se adună la masa de sărbătoare. Pâinea de Crăciun care era destinată lui Dumnezeu (avea inscripția – Hristos) era ruptă de către stăpânul casei și împărțită membrilor familiei. În ajunul Crăciunului femeile vizitau cimitirul, împărțeau săracilor colaci și-i serveau cu vin, pomenind rudele decedate. Cina ritualică de Anul Nou era de frupt. Mâncarea principală era carnea de porc din care se făcea răcitură, friptură, pârjoale și sarmale. Pentru colindători erau copți colaci speciali, iar pentru cei care umblau cu Sorcova se coceau covrigi și turte. La fel, era coaptă o turtă specială în care se punea un spic de grâu (fertilitate), o monedă (belșug) și un inel (nuntă).

La Crăciun și la Anul Nou se făceau vizite tradiționale pe la case. În vremuri vechi la această ceremonie participau toți, și mic și mare, cu excepția femeilor. Mai târziu, în rolul colindătorilor au început să apară în special copiii și flăcăii. Dis-de-dimineață în ajunul Crăciunului, primii, colindau copiii mici. Cu sosirea nopții ieșeau la colindat și maturii. În fiecare grup de colindători era câte un “casier” care strângea banii și o “pisică” care mieuna, astfel încât gazda era anunțată că au sosit colindătorii.

Timp de trei zile la Crăciun în satele găgăuze se organiza o horă – locul unde tineretul se distra și se cunoștea.

Cea mai bogată în obiceiuri și datini este sărbătoarea Anului Nou. La găgăuzi obiceiurile de Anul Nou s-au întrețesut cu elemente ale obiceiurilor altor grupuri etno-culturale care locuiesc în sudul republicii. În ajunul sărbătorii băieții umblau din casă în casă și interpretau Plugușorul. Un atribut obligatoriu al acestui ritual erau clopoțeii cu care urătorii sunau în timpul interpretării refrenului. Ca și la Crăciun, gospodinele dăruiau oaspeților colaci, dulciuri și bani mărunți.

Numărul colindătorilor de la Anul Nou era mult mai mic ca cel de la Crăciun. Totuși Plugușorul se auzea până seara târziu. Cu hăitul se umbla în grupuri a câte 4-5 oameni. În casă urătorii nu erau invitați, ei rămâneau în ogradă. Unul din participanți interpreta urătura, iar altul trăgea de “buhai”. În unele sate în afară de “buhai” se mai folosea un instrument care pocnea. Ceilalți urători după fiecare strofă băteau în bici și strigau “hăi-hăi” sau “aho-aho”, imitând mânatul boilor. Astăzi nu se mai hăiește cu plugul, dar biciul, buhaiul și clopoțeii s-au păstrat și rămân un atribut obligatoriu al obiceiului Plugușorul.

La găgăuzi există obiceiul de a vizita finii și rudele, aducându-le rachiu. Acest obicei este practicat doar de băieți sau flăcăi. Pentru această ocazie este aranjată masa de sărbătoare și se bea rachiul adus. Oaspetelui îi este dăruită o cămașă și bani. În comparație cu celelalte obiceiuri, acesta s-a păstrat până în prezent.
În satele găgăuze este larg răspândită Sorcova. Elementul de bază al acestei datini sunt crenguțele de pomi fructiferi împodobite cu panglici multicolore. Copiii merg pe la case, lovind stăpânii pe spate cu această crenguță, dorindu-le fericire, sănătate și belșug. Gospodinele rup câte o bucățică din panglicile Sorcovei și apoi le pun în cuibarele găinilor pentru ca acestea să se ouă bine anul viitor. Acest ritual este însoțit de cuvintele: “Surva, surva, pac gudina”. După prânz băiețeii merg cu steaua. Ei duc o icoană prinsă de vârful unui băț lung, împodobită cu fâșii de hârtie colorată, seamănă grâu, cântă cântece. Tema acestor cântece este nașterea lui Hristos. La fel, aceste cântece conțin urări de bunăstare pentru stăpâni în anul care vine. Cu “steaua” se umbla de la Anul Nou până la ziua lui Ivan. La Anul Nou se umbla cu capra. Cel mascat îmbrăca un sac împodobit cu fâșii de hârtie colorată, iar pe cap îmbrăca o mască de capră cu gura căscată. Alaiul este însoțit obligatoriu de un muzicant care cânta la armonică, iar capra sarea clănțănind din gură. Stăpânii casei le mulțumeau urătorilor, punând în gura caprei bani.

La găgăuzi fetele bune de măritat ghicesc de Anul Nou. În ajunul Anului Nou fetele pun sub pernă o oglinjoară pentru ca să-l viseze pe alesul inimii. Dimineața fetele ies afară și ascultă: din ce parte vor lătra cânii, vor cânta cucoșii și va scârțâi căruța – de acolo va veni mirele. Flăcăul care va veni primul, va fi mirele.

A doua zi de Anul Nou este cunoscută la găgăuzi ca sărbătoarea vitelor. În această zi se obișnuiește de a hrăni vitele mari pentru mană. La masă se adună bărbații, ei mănâncă și beau vinul pe care fiecare îl aduce, pentru ca vitele să fie sănătoase și să se înmulțească. În ajun, seara târziu flăcăii mergeau acasă la fata care plăcea unuia dintre ei. Fără a intra în casă ei se duceau în ocol și-l curățau în mare taină, fără știrea stăpânilor. A doua zi stăpânul era obligat să organizeze o masă bogată. Acest obicei avea un caracter magic de purificare și se efectua pentru a proteja vitele de spiritele rele.

Ultima sărbătoare importantă din această perioadă este Boboteaza. În această zi era interzisă munca. Oamenii mergeau la biserică, se împărtășeau, luau apă sfințită – “agheasmă nouă”. Această agheasmă era păstrată tot anul pentru vindecarea diferitelor boli. În ajun, în biserică era sfințită apa. În agheasmatar se punea o cruce care rămânea acolo până dimineața. Dacă crucea se acoperea cu gheață, se considera că anul va fi îmbelșugat. Dis-de-dimineață femeile se duceau la biserică și aduceau agheasmă cu care stropeau casa, membrii familiei, vitele și păsările de casă. Bolnavii și infirmii se spălau cu agheasmă, încredințați de proprietățile ei tămăduitoare. La Bobotează sătenii respectau postul, unii nu mâncau de cu seară, pentru ca tot anul să fie sănătoși și viguroși. Cei ce purtau numele Iordan își serbau ziua onomastică.

În anul școlar 1926 – 1927 copilul Petre a terminat patru clase primare la școala comunală, având media generală 6 (șase), clasificat al 8-lea între 19 elevi promovați.

Tot în anul 1926 la vârsta de 13 ani tânărul Petru se îmbolnăvește la ochiul stâng, făcând cataractă traumatică consecutivă cu pierderea vederii ochiului stâng și scăderea vederii la ochiul drept.

În 1929 tânărul Petru pleacă din comună după o purtare exemplară și nefiind căsătorit, conform certificatului emis de Primăria Comunei din 24 noiembrie 1941.

Din unele mărturii ale unor ucenici ai părintelui, se pare că de la vârsta de 16 ani ar fi lucrat ca hamal în portul Constanța, dar alte amănunte nu am referitoare la viața părintelui, până în 15 decembrie 1934, până primește ordinul de incorporare, cu nr. 4894, si devine soldat în corpul 3 armată, Divizia a 21-a INF, Regimentul 8 Călărași.  Pe 20 aprilie 1935, soldatul Vasilioglu Petre primește Ordinul de lăsare la vatră cu nr. 75, fiind trimis la Spitalul Militar Galați, unde i s-a pus diagnosticul „Pată centrală pe cornee Cataractă solară cu pierderea vederii cu ochiul stâng”, fiind declarat impropriu serviciului militar, conform Certificatului Medical de Reformă. Pentru grade inferioare cu nr. 30/3.06.1935, fiind atunci medic șef al Spitalului Militar Galați, Colonelul Dr. Gruescu.