Pagina de intrare->Părintele Paisie: Duhovnicul

Parintele Paisie de la Manastirea Frasinei

Pagina de intrare
Pr.Paisie duhovnicul
  Viața pe larg
     
Locul de naștere
     
Copilăria     
     
Închinovierea
     
Mărturie
Audio
Video
Poze

 

Contact:

e-mail:
monahmiron@yahoo.com


Viața pe larg a părintelui


28 noiembrie 1913 - 1 aprilie 2008

 

 

1. Locul de naștere

 

Părintele Paisie s-a născut la 26 noiembrie 1913, în comuna Dumitrești, județul Cetatea Albă, Raionul Ismail, în U.R.S.S.-ul de atunci, Ucraina de azi, însă în fostul și actualul teritoriu românesc ce rămâne și astăzi în conștiința românilor sub numele de „Basarabia”. A avut cetățenia română, născându-se din părinți găgăuzi, Petre Ioan Vasilioglu și soția lui legitimă, Ioana Iacov, agricultori, ambii de religie ortodoxă, având amândoi prima cununie. Pruncul, rodul dragostei celor doi, a fost botezat în Biserica satului, cu hramul Sf. Gheorghe, ce a fost ctitorită în anul 1863.

Ca naș de botez l-a avut pe Atanasie Petre Terzi, iar numele primit a fost de Petre, fiind botezat de preotul Petre Cazac, ce a avut ca ajutor pe diaconul Gheorghe Caranga, conform extrasului din registrul stării civile pentru născuți pe anul 1913, eliberat de Parohia din com. Dumitrești.

Viața pruncului Petre se va împleti cu toate evenimentele ce s-au consumat în această zonă dezrădăcinată României, ceea ce mă obligă să fac o mică istorie a acestui ținut spre o mai profundă înțelegere a elementelor ce au constituit baza formării personalității părintelui Paisie.

În 1558 otomanii au rupt din trupul țării încă un teritoriu mare de lângă Nistru, care pe la 1542 s-a limitat la Tighina cu teritoriul din jurul ei. Deși în istoriografia românească a apărut ideea că în 1538 a fost ocupat Bugeacul, această câmpie a fost ruptă din trupul Moldovei cu mult mai târziu. În teritoriul ocupat otomanii au plasat garnizoane turcești și unele structuri paramilitare în care de asemenea, intrau grupuri mici de turci și tătari.

Către anul 1584 la Cetatea Albă, și într-o oarecare măsură, la Chilia și Tighina a fost plasat un grup de iuriuci de circa 500 de oameni veniți din Dobrogea. În legătură cu sporirea numărului de nomazi în circumscripția Cetatea Albă, otomanii au transferat hotarul de la Palanca la Purcari (…). În 1595 sub presiunea turco-tătară Ieremia Movilă a cedat hanului din Crimeea  câteva sate românești de pe malul Nistrului cu centrul la Cioburcia. În 1621 sultanul Osman al II-lea a rupt  din trupul Moldovei Renii cu câteva sate românești până la Valul lui Traian de Jos. (…)

În 1641, la vest de Nistru a venit neamul Orac oglu, iar în 1665 Or-Mehmed oglu. În 1666 cele două neamuri au fost acceptate provizoriu la vest de Nistru, iar din cauza jafurilor pe care le comiteau au fost returnați în Crimeea. Doar în 1673 Poarta i-a acceptat pe teritoriul rămas sub autoritatea domnului țării pe frontiere naturale – râul Tolpug (la vest) și Valul lui Traian de Jos (la nord). El se numea hotarul lui Halil pașa..

Către acea dată s-au construit hotarele regiunii Basarabia, formată din circumscripțiile: Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tatarbunar, satele: Hănești, Tighina și Bugeac. Nogaii locuiau în Bugeac, iar foștii iuriuci și tătarii, inclusiv cu veniții din Dobrogea – în teritoriul circumscripțiilor Ismail, Chilia, Cetatea Albă și Tighina și într-o oarecare măsură la hotarele lor de nord.

Părintele Paisie spunea că tatăl său, Petre Ioan Vasilioglu ar fi avut strămoși găgăuzi, adică turci ortodocși.

Prin urmare, am putea urmări arborele genealogic al neamului probabil până în 1641 trăgându-se  din neamul mai sus numit, Orac oglu, ori din cel Or-Mehmed oglu venit la vest de Nistru în 1665. De aici și terminația din numele Vasilioglu. O altă posibilitate ar fi apartenența  de grupul  ougle, coloniști găgăuzi, veniți în 1821 în această zonă, ori o ultimă variantă a explicării numelui poate fi traducerea motamo, Vasilioglu -  fiul lui Vasile.

Începând cu sec. al XVI-lea, denumirea „Basarabia” a început să fie utilizată pentru a deosebi sud-estul spațiului carpato-nistrean, ocupat de otomani, de teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Inițial, numele se referea la un mic teritoriu din apropierea Dunării, fiind apoi extins asupra altor circumscripții care ajungeau sub administrația directă a turcilor și tătarilor. După 1812 autoritățile ruse au extins  numele „Basarabia” asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, pentru a justifica în fața Marilor Puteri dreptul teritorial de la un popor care a susținut armata  imperială în lupta ei cu Poarta Otomană.

Devenit în vremea domniei Ecaterinei a II-a vecinul răsăritean al Moldovei, Imperiul Țarist anexează Basarabia prin pacea de la București (28 mai 1812).

În Basarabia va debuta o politică intensă de rusificare prin intermediul școlii și bisericii. La mai bine de o sută de ani de ocupație țaristă, Basarabia se reunește cu România în 1918, apoi ocupată de URSS în 1940, recucerită de români în vara  lui 1941 Basarabia va fi anexată de Uniunea Sovietică după 1944, recunoscută în aceeași zi și de România.

"Comuna Dumitrești (în bulgară Dymytrovka) este situată la o altitudine de 56 m de nivelul mării, regiunea Odesa, în Ucraina de astăzi, la o distanță de 55 km de centrul Raionului Bolgrad și 22 km de la stația  de cale ferată Ceadîr-Lunga.

Comuna Dumitrești a fost fondată în anul 1821 de către coloniștii bulgari și găgăuzi. Se presupune că găgăuzii  fac parte din grupul turcilor oguzi. Împreună cu ciuvașii, un alt popor vorbitor de limbă turcă, găgăuzii sunt printre puținele grupuri etnice de limbă turcă de religie creștină. Ambele populații sunt de religie ortodoxă.

În urma Tratatului de Pace de la București, semnat pe 16/28 mai 1812 între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia a ocupat teritoriul de la est al Moldovei dintre Prut și Nistru, transformându-se într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă,), capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău.

Autoritățile țariste având o politică de rusificare prin colonizare, au sprijinit începând cu anul 1812 stabilirea în sudul Basarabiei, unde preponderentă era populația română, a familiilor de imigranți bulgari și găgăuzi de la sud de Dunăre. Aceștia, pentru fiecare familie au primit de la statul rus în folosință 60 descatine de pământ, fiind scutiți de serviciul militar, ceea ce însemna foarte mult în acele timpuri”.

„În anul 1816, 367 de persoane români și două familii din sudul Basarabiei au fugit peste hotare. Funcționarii din ținutul Ismail, în loc să-i apere pe locuitori de prejudicii și ofense, îi amendează, le aplică lovituri corporale și le cauzează diverse prejudicii. Astfel, ajungând la disperare locuitorii ținutului Ismail fug la turci, iar moldovenii din localitatea Sofian au fugit care-încotro, încât în sat au rămas doar două familii”.

În urma tratatului de la Paris din 1856, ce încheia Războiul Crimeii (1853-1856), Rusia retrocedează Moldovei o fâșie de pământ din S-V Basarabiei (cunoscută sub denumirea de Cahul Bolgrad și Ismail). Satul Dumitrești, aflat pe teritoriul imperiului rus de atunci, nu a fost retrocedat.

În anul 1905, luna decembrie, țăranii au organizat în Dumitrești o adunare ce a pus început reformelor democratice, în special introducerea  dreptului la autodeterminare, amnistiție pentru toți deținuții politici făcuți de imperiul rus, vot universal, învățământul obligatoriu și gratuit în limba maternă, asistență medicală gratuită etc. Această  Rezoluție a fost publicată în ziarul Viața Basarabiei din ianuarie 1918. activiștii bolșevici au preluat conducerea satului, însă intervenția Armatei române a dus la înăbușirea rebeliunii comuniste.

După unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, în satul Dumitrești din județul Cetatea Albă, populația era formată din găgăuzi, comunități de români și bulgari.

În perioada interbelică, satul a devenit o arie de interes a activiștilor bolșevici din URSS. Mai mult, sătenii au fost arestați și deportați în Siberia de către comuniști. În anul 1922, sătenii din Dumitrești au trimis o scrisoare către Prefectura județului cerând să înceteze baterea și arestarea persoanelor de către jandarmi fără nici un motiv.

Rusificarea prin colonizare inițiată de Rusia a avut efectul scontat; astfel, la recensământul din 1930 s-a constatat că din cei 4801 locuitori din satul Dumitrești erau 4644 găgăuzi (96,73%), 83 români(1,73%), 25 bulgari (0,52%), 8 evrei și 3 ruși.

Ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop (1939), Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate URSS de la 22 iunie 1940. După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Astfel, la 2 august 1940 a fost înființată R.S.S. Moldovenească. Iar părțile de sud (județele românești Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) de Basarabia, precum nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost alipite R.S.S. Ucrainiene. La 7 august 1940 a fost creată regiunea Ismail, formată din teritoriile aflate în sudul Basarabiei și care au fost alipite R.S.S. Ucrainiene.

În septembrie 1945 a fost înființat colhozul local în comuna Dumitrești. În primăvara anului 1946, în comună a început colectivizarea generală, care a avut loc în principal forțat (În Dumitrești, în secolul al XIX-lea  și începutul secolului al XX-lea au fost de până la 10 ori mai multe magazine mixte care vindeau bunuri industriale și de consum, cramă). Femeile casnice făceau covoare țesute în casă, haine tradiționale. În sat era o școală parohială.

Dar în primăvara anului 1946, ca urmare a colectivizării, a fost confiscată toată producția de cereale de la săteni, declanșându-se o foamete cumplită. Dintre cei 4000 de locuitori ai satului erau încă în viață în jur de numai 2500. pe parcursul acestor ani cele mai multe decese erau în rândul copiilor, femeilor și persoanelor în vârstă, deoarece majoritatea populației de sex masculin a fost mobilizată de autoritățile sovietice între anii 1944-1945 spre „Frontul Muncii” (Urali, Donbass, Dnepropetrosk), și mulți de acolo nu s-au mai întors.

În perioada 1940-1941 și 1944-1953 sute de mii de localnici ai Basarabiei sunt uciși, închiși în lagăre sau deportați în Siberia, politica de deznaționalizare continuând și după această perioadă (…).

În acele momente, în sat fuseseră organizate trei colhozuri: Kalinin, Lenin și Idonov, iar în 1954 acestea au fuzionat în unul singur numit Lenin.

La 23 iunie 1990 parlamentul de la Chișinău adoptă Declarația suveranității Republicii S. S. Moldova, iar Mircea Snegur este ales președinte al republicii. La 23 mai 1991 este adoptată noua denumire de Republica Moldova, care își proclamă la 23 iulie 1991 independența de stat.