Despărţirea

De la început ţin să vă spun că o să descriu în acest capitol toate schimbările care s-au produs în sufletul meu în faţa riscului de a pierde, de lângă mine, pe propriul meu duhovnic. Vreau să împărtăşeşsc această trăire cu cei ce vor trăi aceeaşi teribilă încercare.Prima amintire, ce îmi apare, acum, înaintea ochilor, se situează la momentul când am primit prima veste tristă: adică, rezultatele analizelor părintelui că ar fi având o cantitate de puroi în stomac sau o peritonită.

Nu-mi mai amintesc urmarea discuţiei mele cu cel ce mi-a spus acestea că suspinurile şi durerea inimii mă copleşeau. Sentimentul de teamă pe care îl încercam, la gândul că îl voi pierde, a făcut să-mi îndrepte mintea la o mulţime de acţiuni către unicul scop al vindecării lui, scop devenit, parcă, inutil. Cu greu am hotărât într-un târziu să apelez la rugăciune, singura acţiune ce mi se părea utilă.

Este adevărat că este dificil pentru cei ce nu sunt credincioşi să înţeleagă acest zbucium sufletesc, această luptă pentru viaţa propriului duhovnic cu puterea pe care ţi-o dă iubirea.

Când iubeşti suferi, dar graţie iubirii mele m-am lăsat cu totul în grija lui Dumnezeu, apelând la nădejde. Eram ferm convins că fără voia lui Dumnezeu toate tratamentele şi toate eforturile medicilor nu ar fi avut nici un efect. De altfel, dacă nu aş fi avut această convingere pentru ce m-aş mai fi rugat?
Ştiam că ceilalţi ucenici, ce erau cu părintele la spital, se vor lupta cu toate mijloacele, pe care le oferea medicina, pentru a-i da sănătate, însă nici ei, nici eu, nu ştiam care sunt căile Domnului.
Un vis vestit de părintele, cu mult timp în urmă, a doua zi de Paşti a anului 2002, îmi dădea să înţeleg că i se apropie călătoria sa spre cer. Despre acelaşi lucru îmi vestise şi visul părintelui stareţ, destăinuit de acesta mie, însă obligaţia noastră ca ucenici şi mai ales a mea, era să lupt pentru viaţa lui.
Trebuia să facem tot ceea ce depindea de noi, ştiind totuşi că ultimul cuvânt aparţine lui Dumnezeu.
Eram conştient că pe părintele îl aştepta viaţa veşnică care e infinit mai fericită decât cea de aici. Eram conştient că nu suntem aici decât pentru a ne pregăti pentru această călătorie. Înţelegeam că un om ca părintele, care a semănat iubire în jurul lui, va rămâne în această iubire şi după moarte. Cred că de abia atunci am conştientizat, mai profud, semnificaţia reală a vieţii noastre pământeşti.
Părintele fusese spitalizat de urgenţă la Rm. Vâlcea şi grabnic operat. Intervenţia durase aproape două ore, timp în care m-am rugat şi am aprins o candelă în dreptul unei poze de-a părintelui. A doua zi, părintele s-a trezit cu o cicatrice în zona stomacului. După cum am auzit, doctorii găsiseră puroi pe care l-au scos, dar rezultatele noilor analize erau tot nemulţumitoare, căci arătau apariţia unui microb ce nu permitea vindecarea sau cicatrizarea operaţiei.
A treia zi, după operaţie, am fost şi eu la spitalul din Rm. Vâlcea pentru a-l vizita. Recunosc că mi-a fost teamă să-i fac cunoscută boala, însă intenţia mea a fost inutilă, căci cum m-a văzut, părintele mi-a spus acestea: “Bolnav am fost şi m-ai cercetat fiule, să-mi faci o colivă căci sunt chemat sus.”
Aceste cuvinte mi-au dat să înţeleg că pentru părinte apropiata moarte era ştiută şi aşteptată aşa că nu a mai fost nevoie să-i mai explic şi am discutat ceea ce trebuia să fac eu, de acum înainte, după ce dânsul nu va mai fi printre noi. L-am întrebat ce duhovnic să-mi aleg, ce să fac în viitor pentru ca şi eu să mă învrednicesc de a fi alături de el, dincolo, în cealaltă viaţă.
Când mă gândesc la tot ce a trăit părintele, după plecarea mea de la spital, la toată suferinţa pe care a îndurat-o în fiecare zi, mi-ar fi greu să o aştern pe hârtie, de aceea, voi aminti doar trecerea sa la cele veşnice.
Fusese dus de urgenţă, la Bucureşti, la spitalul Fundeni şi acolo s-au încercat multe metode pentru însănătosirea părintelui în decursul a trei sau patru săptămâni, dar fuseserăm înştiinţaţi că şansele de supravieţuire sunt minime. Atunci, cu o zi înainte de prăznuirea Sf. Prooroc Ilie, am plecat să-l luăm, de la spital, ca să moară acasă, aceasta fiind una din ultimile sale dorinţe, pe care mi le spusese la spital înainte de a fi transferat la Bucureşti.
Cum am amintit, toate semnele că i se apropie moartea erau clare, dar eu, în ciuda a toate voiam să sper într-o minune, astfel, Îl rugam pe Dumnezeu să ne dăruiască viaţa pământească a părintelui. Ce vă povestesc acum, este sentimentul, care cred că există de fapt, în preajma morţii, la fiecare persoană ce asistă la durerea unei fiinţe dragi, de lângă ea.
Când fac apel la memorie, perioada despre care vă vorbesc rămâne probabil cea mai dificilă, cea mai aproape de limită. Pregustam durerea viitoarei despărţiri. Eram conştient că va pleca pentru totdeauna, la capătul altei lumi, fără nici o speranţă de întoarcere. Eram conştient că va fi viu, dar nu-l voi mai vedea pentru mult timp.
Atunci, când pierzi un apropiat, mai ales când ai avut timp să-i descoperi personalitatea şi mununatele daruri, este extrem de dificil. Iar certitudinea că va fi în rai, nu alungă durerea. Eram conştient că nu voi fi deplin fericit decât la sfârşitul vieţii mele, în caz că îmi va fi permis de Dumnezeu să-l reîntâlnesc.
Când acesta a fost mult timp alături de mine şi l-am iubit, lipsa lui îmi crease acel sentiment de singurătate. Când am ajuns la spital am aflat că spre sfârşitul săptămânii, fiind hrănit intravenos, fusese foarte epuizat, dar în deplinătatea tuturor facultăţilor mintale, dar în momentul acela era inconştient, parcă cufundat într-un somn adânc.
Eram convins că părintele ar fi dorit să mai trăiască dintr-un singur motiv: acela de a fi cu noi ucenicii lui. Această dorinţă era pornită din iubirea ce o avea pentru noi, ştiuse că ne va părăsi şi aceasta îi dăduse puterea să înfrunte boala.
Dar, excluzând acest sentiment de iubire, pentru el moartea era o înviere. El poate nu ştia în ce moment va pleca la cer, însă se predase cu încredere şi supunere în mâinile lui Dumnezeu.
Aflasem de la cei care îl însoţiseră în toată perioada spitalizării că părintele se supusese suferinţelor fără cel mai mic gest de revoltă şi aceasta a fost pentru că boala o vedea ca pe o expresie a voii lui Dumnezeu.
Faptul că nu fusesem acolo mai înainte, când el era lucid, îmi accelera durerea lăuntrică, iar la această durere a mai contribuit şi priveliştea ce o aveam înaintea ochilor. Trupul părintelui era întins pe un pat şi înconjurat de tot felul de furtune ce îl alimentau şi îl ajutau să respire, pentru a fi menţinut în viaţă.
Fusese foarte interesant tot ce mă înconjurase în secţia de reanimare până a ajunge la patul părintelui. Parcă pătrunsesem într-o altă lume, o lume a trecerii de dincolo în care oamenii erau ţinuţi în viaţă, parcă forţat, prin nişte aparate de neînţeles pentru mine. Unii dintre bolnavi, când am trecut pe lângă ei, se uitaseră la mine cu curiozitate, dar acum în faţa părintelui fiind aş fi vrut ca şi el să deschidă ochii şi să mă privească, apoi să-mi spună ceva. Aş fi vrut să-i mângâi mâinile ce odinioară mă binecuvântau dar erau străpunse de perfuzii. Priveam trupul şi chipul său slăbit de suferinţă şi-aş fi vrut să-i cuprind măcar în braţe picioarele acele ce odinioară erau neobosite în slujba oamenilor, dar acum erau nemişcate şi umflate, străbătute de răni adânci.
Mi se spusese că mi-era interzis să stau mult lângă el şi să-l ating pentru a nu risca să-l contaminez cu un microb ori să-i deranjez aparatele ce-l înconjurau. Această imposibilitate de a-l atinge a fost o rană ce mi-a săgetat inima.
Dar, într-un târziu, singurul gest care l-am putut face a fost să-i sărut mâna şi să mă rog pentru el. În tot acest timp, ceilalţi părinţi au făcut formele pentru a-l scoate din spital şi aşa, cu ambulanţa, am plecat cu el spre mănăstire, unde am ajuns la ora 1, după slujba de priveghere.
Acum când ştiam că nu mai există nici o speranţă de însănătoşire, în orele care i-au precedat moartea, ne-am apucat să-i citim la Psaltire şi să-i facem Taina Sfântului Maslu, care includea în ea şi anumite rugăciuni de iertarea păcatelor.
Aflasem că părintele fusese împărtăşit de curând de către Prea Sfinţitul Irineu episcop vicar al episcopiei Râmnicului şi Prea Sfinţitul Laurenţiu episcop al Caransebeşului ceea ce-mi dăduse o linişte provocată şi de ideea că părintele nu va fi singur în călătoria la cer, ci însoţit de Hristos, Ce-l primise prin Taina Euharistiei.
Doctorii ne spuseseră că era imposibil de prevăzut momentul plecării sale, care putea surveni în câteva ore sau în câteva zile. Nu ţin să vorbesc în detaliu despre ultimile ore petrecute cu dânsul. Ştiam că va muri curând, că nu va mai fi cu noi în această lume şi că va trebui să învăţăm, de acum, să comunicăm cu el într-un plan spiritual.
El era acolo, în faţa mea, respirând greu şi gândul că în câteva ore el va fi la cer îmi alungase somnul, încât am sta lângă el toată noaptea aceea şi a doua zi până la ora 5 când a început slujba Vecerniei, din ziua Praznicului Sf. Prooroc. De abia atunci m-am hotărât să plec de lângă el pentru a mă odihni, dar dorinţa de a asista la momentul ”naşterii” părintelui m-a făcut să renunţ la această odihnă lumească, aşa că m-am întors în camera părintelui unde am luat iniţiativa organizării unui nou Sf. Maslu.
În acea perioadă nu mai ştiam cu adevărat ce doresc. Dorinţa ca el să trăiască era vie în mine alături de aceea ca el să moară pentru a nu-l mai vedea suferind.
Îmi dădeam seama că moartea nu este prin ea dureroasă, ci altceva era şi anume conştientizarea că persoana la care ţineam va pleca, că îşi va începe deja călătoria şi nu va mai fi aici. Acest sentiment de despărţire era mai dificil decât moartea.
Momentul ”naşterii” părintelui în cer a fost fulgerător şi chiar în momentul citirii Evangheliei a şasea din taina Sf. Maslu. Faptul că l-am uns cu mir şi i-am oficiat această ultimă slujbă, pe care părintele o oficiase atât de des la oameni din toată ţara, ne-a dat şi nouă o oarecare linişte în momentul despărţirii. Toţi am tăcut încât totul se învăluise într-o tăcere tainică. Cred că tot aşa, în aceeaşi tăcere şi linişte, a fost coborârea la iad şi apoi învierea lui Hristos.
Eu unul, cu toate că eram conştient că trebuia să renunţ la orice gând pământesc, la orice revoltă lumească, mă îndemnam să mă antrenez la o mulţime de lucruri care ar fi putut întoarce sufletul în trup, dar toate gândurile mi-au apărut inutile, aşa că în faţa morţii îmi rămăseseră doar rugăciunea şi lacrimile. Acum totul trecuse deja, asistam la ”naşterea” părintelui.
Părintele a rămas, pentru totdeauna în inima mea şi a celorlalţi ucenici şi va rămâne de neînlocuit şi unic, însă durerea, în acelaşi timp, va rămâne ca o rană. Absenţa sa nu este exterioară, ci prezentă totdeauna ca o parte extrem de dureroasă a propriei mele fiinţe.
Dorinţa mea de a mă alătura părintelui în ceruri, dacă Dumnezeu va binevoi, de atunci nu a încetat, însă frontiera dintre cele două lumi ne desparte încă.
Astăzi, când mă rog în faţa icoanelor, îmi vine în gând că dânsul se află în compania sfinţilor şi a oamenilor mântuiţi. Nu mă îndoiesc, nici o clipă, că el este viu pentru că dacă el nu s-ar fi mântuit, care a făcut atât de multe pentru locaşurile lui Dumnezeu ş pentru oameni, de mine ce pot să zic, care nimic nu am făcut.
Tristeţea mă copleşeşte acum, mai ales când îmi amintesc de dânsul, aşa cum a fost pe pământ. Toate amintirile revin şi sunt expresia aceleaşi dorinţe omeneşti de a-l păstra pe cel deja plecat.
Mi-l amintesc că era foarte serios. Părintelui, boala şi rugăciunea ce o săvârşea adesea în taină, îi născuse în suflet o seriozitate duhovnicească, pe care căuta să o ascundă, luând întotdeauna o înfăţişare veselă.
Când vorbea cu mine prima dată glumea, ca apoi să se întoarcă la întrebări ce ţineau de canonul, pravila ori ascultările ce le aveam.

Astfel făcea cu orice alt mirean. Îmi aduc aminte că odată a venit un om la părinte, ce spunea că-l cheamă Ilie. Părintelui, deşi nu-i ardea de glumă, pentru ca acest om să nu se inhibeze şi să-şi poată spune sincer necazul a început să glumească, zicându-i:
- Al doilea Sf Prooroc Ilie Tezviteanul?

- Nu părinte, nu sunt, sunt un om păcătos care nu are nici o faptă bună.

- Cum nici o faptă bună, că au sacul plin de gol. Dar de unde eşti?

- Din Bucureşti, părinte.

- A, nu cumva eşti primarul Bucureştilor?

- Nu părinte, nu sunt.

- Ai casă acolo?

- Am casă în Bucureşti, părinte

- Dar casă nu ai în Ierusalimul ceresc?

- Nu ştiu, părinte.

- Păi să-ţi faci, fiule, iar dacă nu, să ţi-o muţi pe asta care o ai acum.

- Dar, părinte, cum să-mi fac acolo casă? Credeţi că-mi mai arde mie de asta când nu mă înţeleg cu soţia şi cu copiii?

-Păi, de-aia nu te înţelegi cu ei, căci prea te-ai îngrijit să-ţi agoniseşti comori pieritoare aici, pe pământ. Îngrijeşte-te să-ţi agoniseşti sus în cer, din cele nepieritoare, unde furul nu le fură şi molia nu le roade şi apoi toate îţi vor merge bine.
Ţine toate posturile de peste an. Du-te în duminici şi în sărbători la biserică. Nu drăcui, nu fuma, fă milostenie şi nevăzut, îţi faci casă nefăcută de mâini omeneşti. Căci, fiule, ce lucrezi pentru sufletul tău acum aia găseşti dincolo, după moarte.
Dacă te îngrijeşti de aceasta, celelalte vor veni de la sine, căci zice Hristos: “Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte vi se vor alătura vouă.”

- Bine, părinte, aşa voi face.

- De acum sunt convins că vei face ce te-am sfătuit. Te vei ruga în fiecare noapte, citind Psaltirea cu capul sub pernă.

- Nu, părinte, mă voi ruga, nu voi dormi.

- Bine, bine aşa să fie, să fii ca un stâlp de foc în Bucureşti. Să se clatine tot Bucureştiul când te vei ruga tu. Să zică lumea: Uite omul lui Dumnezeu: nu înjură, nu fumează, ţine posturile, se roagă.

Aşa părintele îmbina întotdeauna gluma cu mustrarea, încât oamenii găseau în el un om ce putea ă-i înţeleagă, un om ce se cobora la nivelul lor duhovnicesc. Iar glumele aş putea să le compar cu sarea pusă în bucate. Fără ele sfaturile ar fi părut prea directe, iar părintele prea riguros. Acestea îi apropia pe oameni şi făcea conversaţia să fie mai plăcută.