- monah@lavrentie-sovre.eu
- -
- Luni - Duminica 9:00-19:00
schimbare culori
schimbi culorile imediat
Pentru a-l vedea pe părintele Lavrentie în toată măreţia sa ca ucenic am observat că era necesară o privire mai adâncă asupra personalităţii sale. Nu trebuia să te opreşti la neputinţele sale fireşti, ci trebuia să priveşti dincolo de ele ca să afli duhovnicul, mijlocitorul ce era între tine şi Dumnezeu, purtătorul de har şi trâmbiţa lui Dumnezeu prin care puteai afla cuvântul mântuirii.
Mulţi s-au oprit privindu-l pe părintele superficial şi astfel unii s-au smintit, alţii l-au judecat, osândit şi poate chiar au renunţat să se spovedească la el spunând că nu înţeleg ce spune ori acuzându-l că nu mai aude bine sau nu are timp de ei.
Într-adevăr, vârsta sa i-a adus şi anumite boli, ajunsese să vorbească greoi şi să poarte o proteză la urechea dreaptă pentru a auzi, dar dincolo de aceste neputinţe trupeşti se afla comoara ce era duhovnicul Lavrentie, omul ce stătuse 54 de ani în viaţa monahală.
Dacă aceştia ştiau să-i poarte neputinţa, să-l înţeleagă, atunci ar fi pătruns cred mai adânc acolo unde era icoana ce a zugrăvit-o părintele în inima sa prin îndelungatele sale osteneli de o viaţă. Cred că numai privirea acestei icoane, ce era o frumoasă îmbinare de virtuţi, ne-ar fi umplut de har.
Dar cred că deoarece evlavia fiind puntea de pătrundere la aceasta, puntea dintre noi ucenicii şi ceea ce era părintele Lavrentie înăuntrul său, lipsa aceasta ne-a adus la o superficialitate care ne-a împiedicat să ne folosim din plin de ceea ce părintele deţinea în sine. Şi dacă ne-am fi folosit atunci cred că ne era de ajuns ca acum când nu mai este dânsul să sporim comoara, să ajungem şi noi la sfârşitul nevoinţelor noastre.
Eu cu nevrednicie voi încerca să mai redau o fărâmă din această icoană ce am încercat să o zugrăvesc în această carte şi această fărâmă o voi intitula duhovnicul Lavrentie.
Ca duhovnic, am observat că părintele niciodată nu căuta să te ocărască cu mânie pentru un păcat. Orice neascultare îi făcea vreun ucenic, părintele tot îl primea la spovedanie, chiar trimitea după el.
Mi-aduc aminte de un ucenic ce-l judeca pe părintele şi din cauza asta nu se mai spovedise la el de mult timp. La aceasta părintele m-a trimis să-l chem să se spovedească. Dar el se îndărătnicea şi nu voia. Eu m-am întors şi i-am spus părintelui. Atunci ce credeţi că a făcut, m-a trimis să-i spun că îşi cere iertare pentru ce i-a greşit. Vă daţi seama, părintele şi-a cerut iertare de la ucenicul său îndărătnic, numai ca să-l câştige sufleteşte, ca să-l scoată din cursa dracului.
Dar din păcate tot aşa a rămas ucenicul său, când trecea pe lângă locul unde stătea părintele nici blagosloviţi nu zicea, ci părintele îşi punea mâna la piept şi spunea: “blagosloviţi, milostiviţi” şi îl binecuvânta.
Aşa, părintele se smerea pentru a-i folosi pe ucenici.
Acel ucenic s-a reîntors la părintele şi a început din nou să se spovedească, dar, părintele nici nu l-a muştruluit, nici nu a amintit ceva de îndărătnicia de dinainte. Aşa l-a apropiat mai mult pe ucenic şi l-a încurajat să meargă înainte.
Când spovedea, părintele nu încuraja niciodată pe ucenici promiţându-le nişte lucruri ce ei le doreau s-au lăudându-i, ci avea un mod aparte de a-i încuraja, întărindu-i în frica lui Dumnezeu.
Eu l-am întrebat:
-Părinte, dar cum e bine să încurajezi pe un ucenic? E bine să-i promiţi nişte lucruri ce el le doreşte sau să-l lauzi?
- Nu, fiule, nu-l vei încuraja niciodată cu astfel de făgăduinţe sau lăudându-l, acestea îl bagă pe el în mândrie şi nu-l vei îndrepta. Ştii ce spune înţeleptul prooroc David: “Începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu.” Deci numai aşa îl faci pe ucenic să se îndrepte şi să se înţelepţească, făcându-l să se teamă de Dumnezeu. Încurajarea prin laudă sau prin promisiuni este lumească, nu e duhovnicească.
Părintele nu era doar un simplu spoveditor, ci se implica în viaţa ta şi încerca să poarte sarcina împreună cu tine.
Mi-aduc aminte când a murit bunica, părintele nu mi-a dat voie să mă duc la înmormântare şi mi-a zis: “Fiule, lasă morţii să-şi îngroape morţii lor. Ţine post împreună cu mine 40 de zile pentru sufletul ei, citeşte la Psaltire pentru ea şi pune-o zilnic la parastas şi la Sf. Liturghie şi o vei ajuta mai mult aşa decât dacă te-ai duce acolo. Fă şi milostenie pentru ea după putere.”
După 40 de zile aflu de la nişte fraţi de mănăstire că s-au întâlnit cu mătuşa mea care le-a povestit un vis pe care îl avusese verişoara mea după moartea bunicii.
Se făcea că verişoara mea era dincolo de un râu şi pe malul celălalt, se întindea o câmpie plină de flori, iar cerul ce se afla deasupra ei era inundat de o lumină strălucitoare. Acolo, în câmpia aceea era şi bunica care îi spune verişoarei următoarele cuvinte: “Mamă, nu e bine pe unde mergi tu, vino unde sunt eu, căci tare bine este aici.”
Acest vis l-am povestit părintelui, iar dânsul mi-a spus: “Fiule, deşi nu e bine să crezi în vise, dar s-ar putea să fie de la Dumnezeu, şi arată că ea s-a mântuit.”
Într-adevăr aşa cred şi eu, căci dânsa a murit de cancer, după 3 ani de suferinţă. Fetele ei au dus-o la doctor unde a făcut citostatice, i-au schimbat sângele, îi făceau morfină, căci avea dureri îngrozitoare care i-au luat o parte din păcate şi când a murit, a murit spovedită şi împărtăşită.
Aşa că Sf. Liturghie şi rugăciunile părintelui Lavrentie au ajutat-o să se mântuiască.
Părintele ajuta cu rugăciunea, dar nu dădea înapoi să ajute şi trupeşte pe ucenic.
Odată, am avut probleme cu ochii şi i-am spus părintelui şi dânsul m-a luat la Sibiu seara, a vorbit cu ucenicii dânsului să-mi rezolve problema tot în noaptea aceea încât într-un timp scurt am făcut şi analizele corepunzătoare şi tot el mi-a cumpărat şi ochelarii, ca apoi să mă aducă la Sf. Mănăstire.
Dar ce m-a bucurat a fost că părintele, ca duhovnic, nu pregeta să ajute şi pe alţi părinţi şi fraţi, chiar dacă nu se spovedeau la sfinţia sa.
Mi-aduc aminte că pe trei vieţuitori, la fel, i-a dus la spitalul militar pentru a se opera: unul de prostată, altul de apendicită şi altul de ocluzie intestinală.
Deci, nu favoriza pe ucenicul ce-l spovedea mai mult decât pe alt frate.
Ajuta ucenicii şi cu bani încât le dădea pentru a cumpăra cele de trebuinţă, îi ajuta cu cărţi duhovniceşti, piese de schimb, căci avea doi ucenici şoferi, haine, tot felul de fructe, dulciuri sau brânză.
Părintele nu avea o regulă după care spovedea, ci fiecare îşi alegea singur timpul la care se spovedea, unii chiar la o lună, însă dacă părintele vedea că întârzie trimitea după ei.
Pe un ucenic îl spovedea zilnic şi îl întreba cum şi-a făcut pravila, canonul, adică la timpul potrivit, cu împrăştiere, cum şi-a făcut ascultarea, dacă şi-a făcut-o urmărind vreun scop lumesc ori pentru slava lui Dumnezeu, dacă a făcut-o cu rugăciunea în minte. Pe acesta îl împărtăşea în posturi săptămânal, dar cu condiţia să ajuneze lunea, miercurea şi vinerea, iar în afara posturilor îl împărtăşea în fiecare sărbătoare.
Era duhovnicul care nu se lăsa influenţat de clevetirile altor vieţuitori ci îşi ocrotea ucenicii. Mi-aduc aminte că acest ucenic postind mai des a născut în sufletele unor fraţi tulburare încât ziceau: “Uite şi ăsta ce se făţărniceşte, e plin de mândrie şi neascultare şi aşa îl vorbeau de rău.”
Atunci unul mai îndrăzneţ s-a dus la părintele Lavrentie şi i-a spus: “Părinte, ucenicul sfinţiei tale nu mănâncă la masă cu toţi ceilalţi, nu se ţine de rânduială, posteşte mereu cu făţărnicie.” Ştiţi ce i-a răspuns părintele? “Mă nene, mă, ce ai tu cu el, că posteşte şi pentru tine.” Şi rânduiala nu i-a schimbat-o ucenicului, ci l-a lăsat să postească în continuare, dar îl verifica, în fiecare zi, la gânduri, întrebându-l fiecare scop cu care făcea faptele bune.
Dacă cumva erai ocărât sau altcineva îţi făcea vreo nedreptate şi tu te duceai să i te plângi la spovedanie niciodată nu te îndreptăţea, ci te învinuia tot pe tine căutând să înţelegi că tot tu eşti de vină de tulburarea ivită. Şi vă spun, niciodată nu căutai să te dezvinovăţeşti la spovedanie.
Când era econom al Sf. Mănăstiri era duhovnicul multor părinţi şi fraţi, dar după ce a ieşit din economat, mulţi dintre ei l-au părăsit învinuindu-l că nu aude bine, că vorbeşte gângav, etc. Dar nici părintele nu i-a ţinut cu forţa ci şi-a păstrat doar 7 ucenici, de care avea nevoie, 2 şoferi cu care pleca la Sf. Maslu, 2 ucenici de chilie, un diacon, etc. Dar şi pe aceştia îi mai proba din când în când.
Şi eu am avut unele ispite la începutul uceniciei mele părintele mă spovedea rar şi de multe ori mă amâna şi asta o făcea ca să mă încerce. Iar când mă duceam la el mă întreba: “Ai fost la părintele Paisie şi te-ai spovedit?” Dacă te duceai şi nu aşteptai să te spovedeşti îţi spunea: “Du-te la el dacă vrei în continuare.” Dacă nu voiai, te primea în continuare. Aşa m-a probat un an, apoi m-a spovedit zilnic.
Dintre mireni nu mai spovedea la mănăstire pe mulţi doar pe ucenicii apropiaţi, ce ţineau toate posturile de peste an, nu fumau, nu făceau avorturi, iar pe cei pe care nu-i cunoştea îi trimitea la părintele Paisie. Părintele, dacă nu îl ascultau, decât să se osândească, căci ei nu-l ascultau, le dădea libertatea să se ducă ori unde vor, la orice duhovnic, să facă după voile lor, dacă ascultările ce le dădea sfinţia sa ei nu le considerau bune.
Femeile le spovedea, căci îmi spunea că femeia este cea care poate influenţa cel mai bine copiii şi chiar bărbatul. Aşa că a căutat să le facă pe femei conştiente de atribuţiile lor sociale şi chiar de educarea copiilor lor. Pe multe le oprea de a mai face avorturi, le îndemna să nască câţi copii le dădea Dumnezeu. Părintele numea femeia “holdă a lui Dumnezeu”.
Uneori când pleca în duminici sau sărbători la biserica de sub Sf. Mănăstire Frăsinei, spovedea şi şase ore, poate şi mai mult. Când pleca la Sf. Maslu în oraşele Sibiu, Piteşti şi Rm. Vâlcea, nu spovedea pe orişicine dintre bărbaţi, aşa că îşi făcuse un număr de ucenici care ţineau toate posturile de la cap la coadă, se împărtăşeau regulat, se duceau la biserică în sărbători şi duminica, nu fumau, nu se îmbătau.
Când se ducea la Sibiu şi la Piteşti se strângeau în jurul său ca într-o familie, centrul duhovnicesc fiind părintele.
*
Acum aş mai vrea să reamintesc două întâmplări ce ar contura cred foarte bine modul de a se purta al părintelui cu ecenicii săi.
Un ucenic de-al părintelui fusese dat într-un ziar local de mama lui. În acel articol mama acuza Sf. Mânăstire că îi ţine cu forţa copilul. Atunci părintele, ca să liniştească mama revoltată, a făcut în felul următor: a luat pe acel ucenic cu el să facă taina Sf. Maslu la părinţii lui acasă. Mama văzându-şi copilul s-a bucurat foarte mult şi după ce părintele a terminat Sf. Maslu a fost invitat de mama acea la masă. Acolo s-a discutat foarte mult asupra viitorului ucenicului părintelui.
Când a trebuit să plece părintele s-a adresat ucenicului de faţă cu părinţii îndureraţi în felul următor: “E, ce faci vii cu noi sau rămâi acasă? Ucenicul a răspuns că vine la mânăstire, căci era hotărât să urmeze calea monahală.” Acest lucru îl ştia şi părintele, dar pusese această întrebare special ca mama răzvrătită să se convingă că de bună voie şi nu obligat copilul ei stătea în Sf. Mânăstire.
Tot acelui ucenic al părintelui mama i-a făcut multe recursuri la armată pentru a fi încorporat, căci avea 18 ani, şi nu satisfăcuse stagiul militar. Ucenicul era foarte bolnav având hepatită cronică şi multe alte boli ce îl împiedicau să facă armată. Însă mama cu relaţiile ce le avea a încercat să-l scoată din mânăstire într-un mod viclean.
Părintele, ce a făcut: a chemat pe ucenic în Sf. Altar din Sf. Mânăstire şi l-a însemnat cu Sf. Moaşte pe cap şi l-a binecuvântat zicându-i: “Stai liniştit, fiule, dacă nu fac eu ca duhovnic ceva pentru tine, atunci cine altul,” şi în noaptea aceea l-a dus la Piteşti la Spitalul Militar unde în urma analizelor a ieşit că era foarte bolnav şi i s-a dat livretul militar.
Astfel înţelegea părintele relaţia între duhovnic şi ucenic. El nu se mulţumea să fie doar un simplu spoveditor, ci se implica în viaţa ucenicilor. Îi ajuta materialiceşte dar şi duhovniceşte enorm, deoarece considera că pentru ca o relaţie duhovnic ucenic să fie bună era necesar un sacrificiu care să pornească mai întâi de la el ca duhovnic, ca prin acest exemplu ucenicul să capete încredere în povăţuitorul ce î-l călăuzea. Ca ucenicul să vadă un om ce ţine la el, ce îşi pune tot sprijinul pentru mântuirea lui.