„A ajuns episcop într-un timp când mai prin toate eparhiile ţării mişunau samsari,

care se interesau de zestrea ce luau seminariştii şi teologii când se căsătoreau, pentru ca să ştie apoi, cât trebuia să contribuie fiecare ca preţ al admiterii la hirotonie. Totul se făcea şi se desfăcea prin politică şi simonie. Mulţi dintre şefii bisericeşti permiteau totul amicilor şi subalternilor lor. În astfel de condiţiuni numai de o bună administraţie nu putea fi vorba.

Îşi păstoreşte eparhia cu deplină responsabilitate cu conştiinţa de „pândar în via Domnului” ca dator să facă dreptate „cu ajutorul luminilor ce vi le pun la îndemână Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţiune” nelăsând sufletul să se piardă ci să-l mântuiască.

În hirotoniri şi în numirile de preoţi la parohii caută să fie strict canonic şi legal înlăturând orice abuz. Preoţilor şi subalternilor săi le cere o corectitudine exemplară ca nu cumva prin atitudini necorespunzătoare statutului lor să devină pricină de defăimare a Bisericii lui Hristos. Iar atunci când vreunul din aceştia era umbrit de acuzări neclarificate, P.S. Saffirin îi suspenda din funcţie sau îi oprea de la slujire obligându-i să-şi limpezească situaţia pe calea justiţiei sau a consistoriului.

Pe plan social caută îndreptarea moravurilor păstoriţilor săi aflaţi într-o societate care îşi pierduse simţitor orientarea creştină românească. Astfel, în eparhia sa opreşte cununiile în post şi muzica instrumentală (fanfara) la înmormântări. Însufleţit de această dorinţă nu va lăsa fără „epitimie duhovnicească” nici un caz de fărădelege pe care protopopii sau preoţii i-l aduceau la cunoştinţă.

Spre folosul sufletesc al credincioşilor traduce din greceşte şi tipăreşte carte de învăţături de morală creştină Legea şi poruncile lui Dumnezeu de Filaretos (Bucureşti, 1905).
În 1901, în temeiul Legii clerului, are iniţiativa formării unui fond misionar eparhial. El propune credincioşilor şi clerului mirean să dăruiască de bună voie câte 5 bani pe săptămână, „căci pe dădătorul de bună-voie îl iubeşte şi-l primeşte Dumnezeu, şi să se treacă într-un registru numele său când dă, ca să se ştie din neam în neam şi după moartea noastră cine e acela care a dat şi să fie pomenit la Sf. Liturghie numele lor. Şi dacă din neamul lor a rămas cineva în nenorocire, scăpătat să se aibă în vedere după registrul Bisericii şi să i se dea câte o pereche de încălţăminte, ori o haină ca să nu moară de frig iarna, să facă şi alte acte de binefacere, după ce Biserica îşi va satisface trebuinţele sale.”

Înainte de izbucnirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907, în anumite cercuri, se făcea aprecierea că mortalitatea infantilă, o adevărată calamitate în acel timp, se datoreşte postului pe care l-a introdus şi pe care-l aplică Biserica. Episcopul Gherasim a dat un răspuns ce pune în lumină rigorismul său moral: «Nu din această cauză mor copiii ci din cauza mizeriei în care sunt ţinuţi, că n-au ce mânca, nici de post nici de frupt, a lipsei de îmbrăcăminte, de igienă, a bolilor infecţioase.»

Primăvara anului 1907 îl află grav bolnav, pe patul de moarte. După cum mărturiseşte, nefiind în stare să meargă în fiecare sat să spună cuvântul mângâietor şi dulce mai pe larg, a făcut o telegramă în care scria: „Fiţi cuminţi, şi Dumnezeu are să vă blagoslovească, iar de nu veţi fi cuminţi şi vă veţi apuca de tulburări, să faceţi ruşine Neamului şi Bisericii, atunci să ştiţi că daţi peste mine, şi ce pot să vă fac, vă fac.

Nu pot să am împărtăşire duhovnicească cu omul care se răzvrăteşte împotriva ordinii în stat; să ştiţi dacă muriţi ca răsculaţi nu veţi fi îngropaţi creştineşte ci ca dobitoacele.”
În cele „foarte puţine cazuri nenorocite ce s-au întâmplat în timpul răscoalelor”, a lucrat cu iubire de oameni, la rugămintea familiilor, dezlegându-i post-mortem.
Ca episcop caută să repare stricăciunile pricinuite mănăstirilor de regimul lui Cuza. Astfel reînfiinţează mănăstirea de călugări Savu, cu hramul Schimbarea la Faţă situată în comuna Poduri judeţul Bacău.
Foarte bun slujitor bisericesc şi un bun cunoscător şi compozitor al cântărilor bisericeşti publică în perioada episcopatului său două lucrări: Răspunsurile la Sfânta Liturghie pe glasurile 1, 3, 4 5, 6 şi 7, Bucureşti 1907, respectiv Culegere de cântări bisericeşti, Bucureşti 1908.
A doua lucrare cuprinde în prima parte „Cântări bisericeşti compuse, traduse şi prelucrate de adormitul întru fericire Iosif Naniescu, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, iar în partea a doua se găsesc „Cântări bisericeşti compuse şi prelucrate, de mine Gherasim Episcopul Eparhiei Romanului”.
Preocupările lui de liturgist îl fac să fie ales în 12 mai 1910 membru în comisia sinodală de cercetare a lucrărilor de muzică bisericească. La 11 mai 1910 este ales în comisia sinodală de revizuire a textului Bibliei „căci e bun elenist şi adânc cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi”.
Recenta publicare a Filocaliei de la Prodromu ni-l descoperă pe vlădică între cei au participat la apariţia traducerilor acestei lucrări în limba română. Din însemnările acestei cărţi aflăm că: „Cele 700 de capete Teologhiceşti ale Sfântului Macsim Mărturisitorul, precum şi suta a doua a Sfântului Calist Sfântului Grigorie Palama, după o cercetare de aproape 12 ani neputându-să afla pe nicăieri traduse, noi, după îndemnurile şi binecuvântarea Preasfinţitului Gherasim Sanfirin, Episcop al Romanului am rugat pe învăţatul Monah Aristovul Lavriotul de ni le-a tradus pe toate acestea…”. El a urmărit şi a încurajat, aşadar, pregătirea Filocaliei româneşti şi ca recunoştinţă a primit un exemplar dactilografiat, acela de pe care şi-a procurat o copie părintele Stăniloaie convins că traducerea a fost făcută de episcopul însuşi.

Interesul pentru textele filocalice este consecinţa preocupării episcopului pentru lucrarea rugăciunii minţii şi a nevoinţelor de curăţire a sufletului de patimi. Cuvântul său rostit la 28 martie 1902 cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la apariţia revistei Biserica Ortodoxă Română este edificator: „Omul care lucreză numai lucrul corporal şi sufletesc fără cel spiritual, încă n-a aflat calea binelui, şi pentru aceasta lucrul lui se numeşte secundar; cel ce lucrează lucrul spiritual a aflat calea şi pre însuşi binele şi lucrul lui pentru acesta este principal, pentru că zice Duhul Sfânt prin Profetul David: «Domnul din cer a privit peste fii oamenilor ca să vadă dacă este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu» (Ps. 13, 2), şi văzând că păcătoşii sunt numai corporali şi sufleteşti şi era nimenea dintre ei spiritual, adaugă: «Toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.» (Ps.13, 2).

Cele câteva schiţe de portret făcute de unii dintre contemporanii săi caută să surprină unele trăsături ale firii şi caracterului fostului episcop de Roman. „Venind în Episcopie, nu se putea să nu văd pe Episcop. Gherasim Safirin mi-era cunoscut numai din zvon şi anume din zvon de laudă. L-am cunoscut acum mai de aproape. Dacă izbutesc să-mi redau nimerit impresiunile, printr-o figură, mi-a apărut ca o columnă frântă, într-un pustiu, ori într-un loc pustiu, locuit încă de beduini ori de iloţi. Am aflat despre aspra disciplină călugărească pe care şi-o impune şi o impune tuturor celor de subt el, despre formalismul scrupulos în care crede ca în cuvântul mântuirei, despre cuviinţa lui monahicească si despre alte câteva particularităţi care-i sunt, în mare parte, spre toată lauda. Dar acest biet Gherasim Safirin a uitat ori n-a ştiut niciodată că episcopul, pe lângă călugăr, trebuie să mai fie şi general şi dregător şi alte multe lucruri, după timp şi după împrejurări. El a transportat, pur şi simplu, chilia lui călugărească, la reşedinţa episcopală. Din subalternii lui spirituali voieşte să scoată nişte maeştri ai chipului călugăresc, din tipicul bisericesc nu vrea să lipsească un „Doamne miluieşte”, din toată seculara şi stufoasa Formă a cuviinţelor, a datinelor, şi a practicelor de tot felul, interne şi externe, ale Bisericei noastre, nu admite să lipsească nici o frunză, nici un spic (cruci, mătănii, detalii fără număr...). Iar marea turmă laică, iar nevoile ei, iar boalele ei, iar lecuirea ei, iar vizitarea şi păşunarea ei rămân, cu durere, vecinic dincolo de zidul chiliei cuviosului monah.

Seara, a ţinut serviciul ca la un ceas; a doua zi - o zi absolut fără nici o distincţiune bisericească - ca la 3 ceasuri şi jumătate. Două ceasuri au ţinut lecturile şi cântările pregătitoare şi restul Leturghia. Episcopul a stat (şi stă totdeauna) în altar, rezimat de zid.”; „Episcopul Gherasim este un bărbat întreg, e realizarea acelui tip sufletesc pe care ni-l propovăduiesc în şcoli şi cărţi dascălii şi cugetătorii.” Îndată după moartea episcopului, arhimandritul Iuliu Scriban scria: „Din cauza cugetărilor sale, şi chemarea de episcop o vedea cu totul altfel decât o vedem noi.

Stătea închis în casă, citea din cărţile călugărilor de altădată, medita noaptea fără a aprinde lumina, se hrănea neîndestulător, cu post aspru, până ce medicii i-au spus la Roman că ori mănâncă, ori moare.
Aşa era în convingerile sale şi avea scrupulul conştiinţei de a urma potrivit lor.
Avea o adoraţie extremă pentru monahism. Fără de îndoială, vrednic de admirat pentru puterea înfrânării sale, pentru lepădarea de lume pentru o sferă care nu mai este a desfătărilor şi a vremelniciei pământului. Vrednic de admirat într-o lume care e atât de neputincioasă de a se lepăda până de cele mai mici pofte ale animalităţii sale.
Episcopul Gherasim era un om de alt tipar şi de alte înclinări decât cele în care trăim noi. Într-însul trăia virtutea pusnicului. Era omul al cărui suflet nu trăia în lumea contemporanilor săi; dacă pe de o parte era pentru unii de neînţeles, pe de altă parte impunea altora prin mireasma sfinţeniei.”
În luna martie a anului 1909 a atacat direct, în parlament şi în Sfântul Sinod, politica statului de a-şi subordona conducerea Bisericii. În acelaşi timp a apărat cu înverşunare, dogma plenitudinii harurilor dumnezeieşti ale episcopului, care era atinsă grosolan de pretinsa reformă bisericească a lui Spiru Haret exprimată prin Legea Consistoriului atunci supusă votării. Prin acesta lege episcopatul era lipsit de dreptul de hotărî direct, prin Sfântul Sinod, în problemele materiale şi de administraţie ale Bisericii. Acestea se decideau prin vot de către Consistoriul superior bisericesc, unde episcopatul era minoritar şi căpătau putere executorie numai prin semnătura ministrului de culte.

Întrucât Biserica era pusă în faţa unei legi cu caracter eretic, şi întrucât raportorii ei din parlament, Mitropolitul primat Athanasie Mironescu şi a Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu, nu au voit aşezarea ei în hotare canonice autentice, în luna octombrie a anului 1909 episcopul Gherasim rupe orice legătură canonică cu aceştia şi îi osândeşte ca eretici.

Evoluţia crizei bisericeşti amplificată prin aducerea de învinuiri reciproce o vom prezenta separat în capitolul următor. Ea s-a finalizat printr-un proces sinodal în iunie 1911.
Depus din treaptă vlădica a fost alungat din de la Roman cu brutalitate. Acest trist episod a fost sancţionat de N. Iorga într-un articol din Neamul Românesc intitulat O ticăloşie: ,,Cazul Ghenadie n-a învăţat minte pe nimeni.
Episcopul de Roman, fostul Episcop de Roman, după judecata Prea Sfinţitului Pimen şi a celorlalţi, a fost ridicat cu poliţia din Roman, unde se dusese, şi expediat cu automobilul la Bucureşti.

Aceasta se cheamă o ticăloşie.”