"Eu, în copilăria mea, voiam să mă fac preot de mir,
cu orice preţ; şi atât de mare dragoste aveam pentru aceasta încât multă vreme am mâncat colaci şi colivă în casa preoţilor de mir din Craiova. Nu numai atât, dar în tinereţea mea am cântat în strană, alăturea cu cântăreţii şi în altar alăturea cu preoţii şi fericit că puteam să-mi satisfac această nestrămutată dorinţă pe care o aveam.

În anul 1878, în urma unei falsificări a unei matricule a seminarului din Râmnicu Vâlcea, Episcopul Atanasie, bătrânul, primind un denunţ a pus mâna pe matriculă, a trimis veste la minister. În urma acesteia s-a făcut anchetă şi s-au găsit vinovaţii. Atunci au scos pe directorul seminarului şi au pus pe P.S.S. Episcop Gherasim Saffirin, care era atunci arhidiacon al Episcopului Atanasie. Iar în acelaşi an, în ziua de Paşti a fost hirotonit ca preot, dându-i-se şi rangul de protosinghel.

În seminarul de la Râmnicu Vâlcea erau vreo 700 de externi, pe lângă 44 interni. Astfel, oraşul era plin de seminarişti externi, mulţi care stăteau în gazdă la unele familii.
P.S.S. Gherasim, văzând că în fiecare clasă erau mai mult de 50 de elevi, fiind greu de controlat, şi gândindu-se că aceşti elevi vor fi viitorii păstori ai Olteniei, s-a hotărât să se intereseze mai îndeaproape de creşterea lor creştinească, şi precum el singur declara: „Atunci mi-am zis: trebuie să pun mâna pe fier”.

Tot în acea perioadă a venit la ministerul cultelor d-l D.A. Sturdza, după repauzatul Chiţii, şi a dat o circulară foarte severă pentru buna rânduială cu privire la promoţia elevilor.
Vestea acestei circulare a bucurat mult pe P.S.S. Gherasim, care dintr-o nebăgare de seamă, fiind în cancelaria seminarului a zis în faţa profesorilor următoarele: „Slavă Ţie Dumnezeule, că văzui un ministru după placul sufletului meu”.
Aceasta a zis-o precum însuşi P.S.S. a recunoscut, deoarece: „Că aşa cum doream eu, cu mână de fier să fac rânduială în şcoală, tocmai aşa vrea şi d-l ministru Sturdza”
Această reacţie a sa s-a dovedit greşită, deoarece unul dintre cei ce erau acolo nu era de acord cu modul didactic sever pe care îl aplica atunci P.S.S. Gherasim, şi s-a hotărât să-l înlăture din funcţia de director, apelând la o viclenie.
Unul dintre cei ce-l vrăjmăşeau s-a dus la o femeie de moravuri urâte ce stătea alături, într-o casă de ţigani, lângă reşedinţa Episcopiei Râmnicului Noului Severin, propunându-i femeii aceleia aşa: „Tu să te duci să ceri călugărului Gherasim Saffirin, care e director, să ceri milostenie, şi când te vei vedea în casă cu el, să începi a ţipa şi a striga: călugărul nu e om de treabă, şi eu îţi voi da pentru asta 200 de lei”.

Însă femeia a răspuns: „Sunt o ticăloasă, după cum vedeţi, dar să îndrăznesc să mă duc la omul acela, nu fac fapta aceasta, mai bine să mă trăsnească Dumnezeu”.
Acest om rău auzind acestea a ieşit de acolo şi s-a dus la altă femeie, care a primit.

Dar Dumnezeu care are grijă de robii săi a făcut în felul următor:

Casele din ţigănia de lângă reşedinţa Episcopiei, fiind case sărace aveau pereţi subţiri şi nu era trebuinţă să vorbeşti tare, ca de la o cameră să se audă la alta tot ce se vorbeşte. Şi astfel, alături de camera în care locuia prima femeie desfrânată, erau copii seminarişti externi în gazdă, şi au auzit tot ce a vorbit acel om cu femeia desfrânată, şi unul dintre ei a venit la directorul Gherasim, spunându-i tot. Iar el i-a zis: „Foarte mulţumesc, băiete, să-ţi dau acum şi ei ţie un sfat: să nu te mai întorci acasă pe calea pe care ai venit, ca să nu te vadă cei interesaţi, că au să te nenorocească, ci să te duci pe altă cale”.

După plecarea seminaristului, Gherasim Saffirin a încuiat uşa şi s-a dus şi s-a culcat. Dar nu putea să doarmă, gândindu-se de câte este capabil omul.
Nu a trecut multă vreme şi aude bătând la uşă. El a tăcut ca mortul. După oarecare pauză şi după oarecare tăcere a crezut că se va deznădăjdui şi va pleca, dar până la urmă s-a sculat şi s-a uitat pe fereastră, spre şosea, dar nu a văzut nimic. Nu a deschis uşa ci a început să se preumble prin cameră dintr-o parte în alta.
Şi iar a auzit de două-trei ori bătăi în uşă, dar el tot nu a deschis. Atunci femeia aceea, căci ea era, deznădăjduită a plecat, văzând-o cum pleca pe drum la vale.
De atunci şi-a făcut lege, cum intra în chilia sa învârtea cheia în uşă pe dinăuntru, iar mai târziu ca Episcop, dacă servitorii lui trebuiau să iasă din casa episcopală, le spunea: „încuiaţi-mi voi uşa pe dinafară, luaţi cheia la voi iar eu rămân înăuntru, căci am de lucru în chilie”. Pe uşa principală, când venea cineva, deschidea el, căci îl vedea toată lumea.
Dar acei rău voitori nereuşind în chipul arătat mai înainte, să-l dea la o parte din funcţia de director al seminarului, au înscenat altă nebunie, învinuindu-l de desfrânare la ministerul cultelor. Atunci s-a făcut anchetă şi d-l ministru Dimitrie A. Sturdza, socotindu-i pe toţi de bună credinţă, ca pe domnia sa, a crezut femeia şi a hotărât înlocuirea protosinghelului Gherasim Saffirin din funcţia de director al seminarului.

Gherasim Saffirin, primind ordinul ministerului, s-a apucat să scrie o broşură de apărare, spunând:
"Înţeleg că episcopul, preotul, diaconul, dacă vreţi şi oricare muritor, care ţine la demnitatea şi la cinstea sa, când este învinuit de ceva, demn, creştinesc şi omenesc este să se apere, să se dezvinovăţească şi dacă nu se dezvinovăţeşte, atunci este semn că e vinovat şi trebuie să se dea într-o parte, să vie altul în locul lor”.
Astfel, a tipărit o broşură în care erau cuprinse următorele:
“- Vă rog respectuos, d-le ministru, dacă până acolo a ajuns credinţa noastră creştină cât şi cinstea preoţilor ortodocşi români, că nu mai sunt crezuţi pe cuvânt, vă rog şi insist să binevoiţi a mă chema la Bucureşti, să chemaţi toţi medicii dumneavoastră şi să fiu supus la examinarea corpului”.

A scris această broşură după a sa declaraţie, fiindcă era cleric, protosinghel profesor şi director de seminar, crezând că prin aceasta o face pentru cinstea Bisericii.
Însă tot aceia care l-au acuzat, după apărarea lui şi-au retras acuzaţiile.
Nu după mult după această încercare, este ales episcop vicar al Râmnicului. Ca episcop vicar, având mare evlavie faţă de Sf. Mânăstire Frăsinei, o ajută considerabil.
Mai târziu este ales episcop al Romanului, unde aduce îmbunătăţiri în conducerea Eparhiei, care din păcate, au fost văzute de anumiţi răuvoitori ca, fie necanonice, fie nefolositoare.
Una dintre acestea a avut loc în anul 1901, când a înfiinţat o taxă de 5 bani în Eparhia Romanului, văzând articolul de atunci în legea clerului mirean şi regulamentul de aplicare a acelei legi, care spunea că pe măsură ce bisericile îşi vor forma fond din care să se întreţină pe sine şi personalul lor, Statul şi Comunele îşi vor retrage ajutoarele pe care le dădeau bisericilor.

Această taxă, preasfinţitul nu a impus-o, ci a lăsat-o la buna dispoziţie a credincioşilor.
Ca prin aceşti puţini bani să se lase posibilitatea bisericilor să-şi facă un fond, din al cărei venit pe viitor, să se întreţină pe sine şi personalul lor, şi ca să vină în ajutorul Comunelor şi Statului, care aveau destule cheltuieli de făcut.
Astfel, precum el însuşi spunea: „Am voit şi vreau să fac ceea ce se poate, propunând credincioşilor şi preoţilor din Eparhie, ca de câte ori vin la Biserică în Duminică şi Sărbători, pe care îi trage inima pentru binele Bisericii, pentru mântuirea sufletelor lor, să dăruiască de bunăvoie, absolut, cinci bani măcar pe săptămână, căci pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte şi îl primeşte Dumnezeu, şi să se treacă într-un registru numele său când dă, ca să se ştie din neam în neam şi după moartea noastră cine e acela care a dat şi să fie pomenit la sfânta liturghie numele lor. Şi dacă din neamul lor a rămas cineva în nenorocire, scăpătat, să se aibă în vedere, după registrul Bisericii şi să i se dea câte o pereche de încălţăminte ori o haină, ca să nu moară de frig iarna, să facă şi alte acte de binefacere, după ce Biserica îşi va satisface trebuinţele sale”.

O altă bună îmbunătăţire a fost că a oprit să se cânte muzică instrumentală la îngroparea celor răposaţi, după cum el însuşi a mărturisit: «Iată ce găsim în Pidalion cu privire la înmormântarea răposaţilor. La fila 194 citim: „numai glasurile celor omeneşti sunt primite în biserică, care sunt împărtăşite firii şi simple, iar organiceştile sunete cele luminate, ca pe cele cu totul oprite, le izgonesc dumnezeieştii Părinţi” (Meletie Pigas, în a treia scrisoare, ca pentru creştinism).

În Sf. Ioan Gură de Aur, în cuvântul cel pentru a nu plânge cu amar pe cei ce au murit, zice: „Cu psalmi şi cu cântări petrecem pe cei morţi arătând cu aceasta pre mulţumirea ce o facem către Stăpânul Hristos pentru moartea lor. Cu pânzuri noi îi îmbrăcăm, însemnând haina cea nouă a nestricăciunei pe care vor să o ia. Untdelemnul turnăm peste dânşii, şi ungerea de botez, crezând noi că acestea se va face lor ajutor în calea lor către viaţa de acolo. Cu tămâieri şi cu lumânări îi petrecem, însemnând că s-au slobozit de întunericul vieţii acesteia, şi s-au dus la adevărata lumină. Către răsărit mormântul şi trupul lor îl închipuim, însemnând pre învoirea ce au să o ia”

Înmormântarea este un serviciu bisericesc creştinesc şi în serviciile bisericeşti Sfinţii Părinţi izgonesc dintrânsele instrumentele muzicale. La înmormântare noi suntem în procesiune sacră, îmbrăcaţi în sacrele veşminte şi executăm sfintele cântări de la casa răposatului şi până la mormânt. Şi nu mergem tăcând, ci avem de lucru: precum se ştie, preotul zice rugăciuni de iertare, iar cântăreţii spun ce li se cuvine.

Dară noi oamenii nu putem fi capabili de a face două lucruri în acelaşi timp.
Bunăoară, eu acum vă vorbesc. Dacă în acelaşi timp aici ar cânta şi o muzică militară, să zicem, dumneavoastră nu puteţi deodată să mă ascultaţi şi pe mine şi muzica. Tot astfel şi pentru respectul serviciului dumnezeiesc la înmormântare, cum e cazul, se cuvine să lăsăm linişte sufletului, mai ales atunci, când nu e vreme nici măcar de un minut pentru îndreptarea atenţiei în altă parte decât la slujba pentru cel răposat.

Sf. Ioan Gură-de-Aur, zice că, prin psalmii, cântările cu care petrecem pe cei morţi, arătăm mulţumirea ce o facem către Stăpânul Hristos, pentru moartea acelora.
Cine poate zice despre cei care mor în timpul de faţă, că au trăit în această lume fără de păcate şi prin urmare, că pot merge fără grijă de pedeapsă înaintea Dreptului Judecător?
Dacă va fi cineva să zică aceasta: Nu am nici o urmă de păcat? Nu am cuvinte de ajuns să-l fericesc şi îi doresc ca după mulţi ani ce va trăi încă, să ajungă la sfârşitul acela, aşa de dorit.
Dar nu se poate, unde e omenire nu e cu putinţă să nu fie păcătuire.
Să ne gândim dacă bunăoară eu am avut nenorocirea să supăr pe cineva, să mă ferească Dumnezeu, dar să zicem aşa, e bine să vin înaintea dumnealui pe care l-am supărat, cu flori la ureche şi cu bandă de lăutari, cântând până la casa domnului pe care l-am supărat şi acolo să fac acte de pocăinţă înaintea dumnealui, credeţi că nu o să zică, domnul pe care l-am supărat, că-mi bat joc de dânsul? Credeţi că nu mă va da afară din casă? Credeţi că dacă voi lua chiar şi mijlocitori cu mine, nu-i va înfrunta şi pe ei precum se cuvine? Desigur, domnul acela îşi va zice: „omul acesta, dacă a venit cu lăutari, şi-a ieşit din minţi, dar dumneavoastră, oameni cu mintea întreagă, să veniţi să ajutaţi pe omul acesta să-şi bată joc de mine?”

Ei bine, dacă noi găsim că aşa ceva este necuviincios faţă de un semen al nostru, cu atât mai mare va fi necuviinţa faţă de Fiinţa Cea Prea Înaltă, faţă de Dumnezeu?
De ce se cuvine să mergem cu toată smerenia, mai ales înaintea lui Dumnezeu. Zdrobirea inimii pe care o avem în sufletul nostru, mai ales când petrecem până la mormânt pe o rudă a noastră, pe un om asemenea nouă, să se manifeste în toate actele vieţii noastre dacă suntem adevăraţi creştini.
Dacă suntem mincinoşi, să fim sinceri să mărturisim aceasta.»
Dar din nou s-au găsit nişte oameni răuvoitori, care s-au împotrivit acestei îmbunătăţiri, făcând nenumărate cereri ministrului cultelor D.A. Sturdza, de atunci. Iar acesta la rândul lui a trimis preasfinţitului o scrisoare prin care îl ruga să revină asupra ordinului ce a dat: ca preoţii să nu mai admită instrumente muzicale la înmormântări.
Iar preasfinţitul a răspuns astfel scrisorii: „Domnule ministru, am dat ordin întemeiat pe canoanele duhovniceşti, şi pentru mine ca episcop, este ruşine să retrag cele ce am ordonat, însă dacă dumneavoastră stăruiţi aşa mult, ca să se revină asupra acestei dispoziţii luate de mine, vă rog să primiţi sfatul ce vă dau, cu ajutorul căruia veţi ajunge la împlinirea dorinţei d-voastră şi anume, vă rog să aduceţi cazul înaintea Sf. Sinod, şi cred că Sf. Sinod are să dea voia cerută de d-voastră. Şi eu, în ceea ce mă priveşte, vă declar că acolo, deşi voi arăta canoanele care m-au făcut să iau dispoziţia aceasta, dar când va veni lucrul la vot, eu mă voi abţine şi nu voi face opoziţiune, spre a nu se zice că mă opun dorinţei Stăpânirii lumeşti, pe o chestiune ca aceasta”.

O altă îmbunătăţire a rânduielilor în Eparhia Romanului, a fost interzicerea, încă de la începutul episcopiei sale, a nunţilor în post. Iată ce a spus Preasfinţitul o dată cu darea acelui ordin: „Am voit să introduc din nou obiceiurile sfinte moldoveneşti, potrivite cu sfintele canoane în privinţa aceasta.

Bătrânii moldoveni în înţelepciunea lor, cresc pe copiii lor. Ei aveau un principiu pedagogic, întemeiat pe cuvântul Apostolului Pavel: Tuturor toate m-am făcut ca măcar pre unii să-i dobândesc.
Bătrânii nu ştiau toţi carte, erau, însă, adânc pătrunşi de sfânta credinţă şi de bunătatea vieţii creştineşti.
Ştiau bătrânii că filozofia vieţii creştine şi vorbirea filozoficească creştină, nu prea prinde degrab în sufletele celor tineri. Bătrânii sunt dispuşi la o astfel de filozofie, iar cei tineri ajunşi în starea de a se căsători, deşi înţeleg filozofia creştină, dar nu toţi se împrietenesc cu ea în totul, căci sosind vremea căsătoriei, sunt o seamă din ei cari socotesc că nunta s-ar putea face şi în post.
Ce au făcut bătrânii, în înţelepciunea lor, ca să câştige pe cei tineri întru a respecta porunca bisericească, de a nu se face nunţi în post?
Au văzut că nu fac treabă cu filozofia înaltă creştină, care unor tineri li se pare cam greu de aplicat, şi au îmbrăcat-o în haina poeziei populare. Au căutat bătrânii să crească pe tânăr, refuzându-i poftele inimii lui, nu încruntându-se asupra lui, nu trăsnind şi fulgerând, căci l-ar fi adus în stare de a săvârşi acte de nesupunere, ci sub formă blândă şi zâmbind, să-l facă a săvârşi cele cu cale.

De aceea şi porunca bisericească de nu se face nunţi în post au îmbrăcat-o într-o formă care a căpătat rădăcini adânci şi în popor, dându-se naştere poeziei populare, ca exemplu: “Frunză verde, verde-ai fost, mai văzut-ai nuntă-n post?”, etc.
Natural că-i vine omului să râdă, dar vedeţi cum porunca bisericească, aspră poate, deşi usturătoare, se primeşte şi se execută zâmbind de către cel cu duh creştinesc.
Iată cât de înţelepţi şi sfinţi au fost bătrânii moldoveni. De când moldovenii au înnebunit? De când această poezie moldovenească s-a făcut vrednică de a ne ruşina de ea? Este o poezie a Neamului românesc, care ne face onoare. Nu am cuvinte cu care să mă închin înaintea neamului de acolo, a fraţilor noştri români moldoveni, că au făcut ca prin această dibace, genială înţelepciune, exprimată prin poezia de mai sus, cei tineri să aibă şi respectul către părinţi şi către Biserica lui Dumnezeu.

De ce eu ca bătrân şi ca episcop, când vine la mine un tânăr care voieşte să se căsătorească în post, şi nu vrea să ştie de filozofia creştină, şi anume că nu se fac nunţi în post, ce să fac aducându-mi aminte de principiul Sf. Apostol Pavel: Făcutu-m-am tuturor toate ca măcar pe vreunii să dobândesc.
Sunt silit să mă plec.
Am primit obiceiul care este pe aiurea în biserica, aşa ca în Eparhia unora ca aceştia ce sunt foarte îndărătnici şi doar eu le dau binecuvântare pentru a se căsători doar în postul Crăciunului, până la praznicul Sfântului Nicolae.
Pentru că n-am putut rezista criticilor asupra acestei hotărâri ce am luat-o, am dat acest pogorământ, în postul Crăciunului, însă priveşte pe acei cari au ţinut şi ţin să se facă nunţi în post.
Eu mi-am făcut datoria, eu îmi voi lua plata de la Dumnezeu, precum zice Sf. Evanghelie: Adevăr grăiesc vouă, îşi vor lua plata lor.”
O nouă acţiune a Preasfinţitului, în anul 1895, a fost aceea ca să impună tuturor preoţilor să umble în societate cu reverendă, nu cu orişice haină, dar din păcate nici această decizie nu a fost primită cu inimă curată, aşa că nişte răuvoitori au început să-l acuze că ar fi combătut prin această decizie, regulamentul Sfântului Sinod, referitor la costumul preoţilor.
La aceste învinuiri, Preasfinţitul a răspuns astfel:
„Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi convingerea mea. Chestie de convingere, şi poate vă întrebaţi, că pe ce canon m-am întemeiat.
Am onoarea a răspunde că, după câte ţin minte, m-am întemeiat pe canonul al 27-lea a Sinodului al V-VI-lea ecumenic, care hotărăşte, că preotul dacă îşi va lăsa costumul său şi va umbla într-altfel, spun după cum îmi aduc aminte, calea însă este exactă, şi se va prezenta neregulamentar, pe o săptămână să se suspende de la cele preoţeşti, afurisindu-se. Se înţelege că dacă la sfârşitul săptămânei se poartă tot astfel, va fi afurisit iarăşi o săptămână şi tot astfel, până va intra în rânduială. Măsură înţelepţească, pedagogică; îl ia cu binişorul, pentru ca în pace, cu linişte şi dragoste să se cuminţească. Am dezvoltat canonul, am adus probe din Sf. Scriptură şi din Sf. Tradiţie în favoarea aceasta. Canoanele Sinoadelor ecumenice nu se pot desfiinţa decât de un sinod ecumenic. Aceasta ca să fie zis, însă în realitate, nu se pot desfiinţa, căci ceea ce a făcut un Sinod ecumenic este bine făcut, căci este asistat de Sf. Duh şi cel ce vine, nu desfiinţează ci întăreşte, dezvoltă. Deci, mai drept este a zice întăreşte şi dezvoltă.

Deci am fost acuzat că aş fi avut neînţelegeri cu membrii Sfântului Sinod şi Guvernul. Apoi bine, când păzeşti legile şi canoanele eu nu îţi zic nici: dă-te mai încolo, când însă nu le păzeşti sunt dator, ca pândar, să te chem la dreptate cu ajutorul luminilor ce mi le pune la îndemână Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie şi să nu îţi las sufletul să se piardă şi să-l aduc la mântuire”.

Acestea ce le-am amintit au fost câteva din modificările ce le-a făcut în Eparhia Romanului, care arată pe deplin discernământul pastoral al său.
În primăvara anului 1907, era bolnav pe patul de moarte, în Roman, când a venit directorul cancelariei sale cu nişte hârtii de la Minister, prin care îi arătau cum stăteau lucrurile în Ţară, prin care i se cerea ajutorul în sprijinul enoriaşilor lui din Eparhie.
În acel an începuse răscoala ţărănească, influenţată de studenţii ateişti ruşi, care profitaseră de naivitatea ţăranilor români şi i-au stârnit spre a se răzvrăti împotriva evreilor arendaşi ce erau ca nişte căpuşe ce sugeau averea ţării. Dar Preasfinţitul, ştiind că ţăranii fiind neînarmaţi, puteau fi uşor omorâţi de armată, s-a gândit să-i oprească de la o astfel de revoltă inutilă, căci prevăzuse inutilitatea ei atâta timp cât aceşti arendaşi evrei aveau o mare influenţă în păturile înalte ale conducerii Statului Român de atunci.

Şi iată cum singur sfinţia sa a mărturisit că a reacţionat:

„Nu am lăsat pe directorul cancelariei să lucreze singur, măcar că eram oprit de doctor şi eram ameninţat de ieşirea sufletului.
Mi-a zis directorul: «Hârtia asta lăsaţi-mi-o mie, o fac eu, Prea Sfinţia Voastră sunteţi slab, vă prăpădiţi». Dar eu am crezut că este de datoria mea cea mai sfântă, că deşi pe patul de moarte, să contribuiesc la potolirea nevinovatei răzvrătiri şi răscoale, care se făcuse în sânul Ţării noastre.
Nu eram în stare să mă duc în fiecare sat şi să spun cuvântul convingător şi dulce, mai pe larg, dar am făcut o telegramă, spunând: «Fiţi cuminţi, şi Dumnezeu are să vă blagoslovească – iată partea de bunătate – iar de nu veţi fi cuminţi şi vă veţi apuca de tulburări să faceţi ruşine Neamului şi Bisericii, atunci să ştiţi că daţi peste mine, şi ce pot să vă fac, vă fac. Nu pot să am împărtăşire duhovnicească cu omul care se răzvrăteşte împotriva ordinii în Stat. Să ştiţi că dacă veţi muri ca răsculaţi, nu veţi fi îngropaţi creştineşte».

Aceasta este chestie, va să zică, de libertatea omului. Dacă voiesc să fiu om de treabă, să am blagoslovenia episcopului, iar de n-am să fiu om de treabă, episcopul se va ţine de cuvântul dat”.

Mulţi dintre cei ce au auzit acest cuvânt al său au renunţat şi au rămas în viaţă, iar alţii au fost omorâţi de către armată.
După înăbuşirea acestei răscoale, preasfinţitul şi-a exprimat părerea înaintea senatului în felul următor:
„Să vă fac eu acum învinuire, domnilor Miniştri, pentru că au întrebuinţat tunul?
Eu am ameninţat cu tunul duhovnicesc, după care cei care m-au ascultat au rămas în viaţă; să mulţumesc lui Dumnezeu că în Eparhia mea şi cu asprimea de care sunt învinuit că i-am tratat, ştiţi cu toţii, foarte puţine cazuri nenorocite s-au întâmplat în timpul răscoalelor.
Mai înainte de ajunge hârtia mea cea aspră la cunoştinţa lor, s-au întâmplat acele puţine cazuri, iar după ce a ajuns, oamenii s-au liniştit.
Am făcut ce s-a putut în hotarul sfintei înţelepciuni şi româneşti creştineşti, fără ca să aduc vro jignire nici intereselor statului, nici intereselor Bisericii.
Ei bine, pentru că am contribuit cu tunul cel duhovnicesc, nu sunt vinovat. Dar voi aţi contribuit cu tunul cel material, ceea ce eu nu sunt vinovat”

Însă pentru cei ce au murit în răscoală, familiile, făcând apel la iubirea de oameni a Preasfinţitului, li s-a dat voie preoţilor ca să-i îngroape creştineşte şi să-i pomenească. În anul 1910, Preasfinţitul este destituit din funcţie prin uneltirea multor oameni răuvoitori şi atunci se întoarce în Sf. Mânăstire Frăsinei, unde stă până la ducerea sa la Domnul, fiind îngropat în cimitirul Sf. Mânăstiri.