Iubitor al rugăciunii

Rugăciunea este însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu după Sf. Ioan Scăraru. Iar Sf. Ioan Damaschin spune că rugăciunea e înălţarea minţii spre Dumnezeu. Iar Sf. Diodoh al Foticeei spune că rugăciunea îi reaminteşte inimii ceea ce nu ar fi trebuit să uite niciodată pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, pe care ea o manifestă şi o întreţine.
Iar părintele Lavrentie o numea hrana sufletului sau televizor duhovnicesc prin care poţi vedea pe Dumnezeu. Mi-aduc aminte că venise un tânăr la părintele, ce se plângea că nu mai poate scăpa de obişnuinţa de a se uita noapte de noapte la televizor şi îi cerea sfatul cum să facă să scape de această patimă. Părintele doar atât i-a spus: “Uită-te la televizorul duhovnicesc care e inima ta şi acolo roagă-te folosind rugăciunea din Ceaslov, iar dacă nu-ţi place canalul acesta îţi recomand alt canal şi o altă emisiune ce e bine vizionată la 12 noaptea şi anume: să citeşti la psaltire câte o catismă şi te asigur că vei scăpa de acest obicei de-a pierde timpul noapte de noapte în zadar.”

Mie, când plecam la ascultare, îmi spunea părintele: “Vezi că văd tot ce faci, prin satelit! Mintea să se roage şi mâinile să lucreze.”
Părintele nu era mulţumit, ca ucenic al său, să mă rog doar la orele fixe, dedicate pravilei, ci el cerea o prezenţă continuă a lui Dumnezeu în mintea mea, iar către această prezenţă mintea să se roage cu suspinuri negrăite. Pe lângă această practică părintele vedea ca un început duhovnicesc evlavia faţă de duhovnic, apoi statornicia, canonul, pravila făcută zilnic şi nu în grabă ci încet chiar insistând să se repete unele rugăciuni ce le facem cu mintea împrăştiată.

Parcă îl aud cum îmi spunea adesea: “Fiule, nu ai făcut într-o zi canonul, eşti dezarmat şi poţi să ai ispite, iar dacă îl faci, fă-l cu atenţie, ca nu cumva să ţi-l cearnă dracul.”

Prima condiţie ce mi-o pretindea era să-mi îndeplinesc canonul. Canonul ce-l cerea ucenicilor nu era greu de îndeplinit, căci părintele îl dădea fiecăruia după puterile lui. Unui călugăr i-a zis: “Fiule, monahul trebuie să doarmă 3 ore pe noapte, să facă 300 de metanii şi 400 de închinăciuni. O noapte să doarmă pe scaun şi una întins. Iar rugăciunea lui Iisus, 100 de rugăciuni dimineaţa, 100 la ora 12 şi 100 seara.”
Această rânduială cred că a fost cea mai aspră ce am auzit-o vreodată dată unui ucenic. Dar, probabil, părintele ştia că acela o putea duce. Altuia îi spunea să doarmă 7 ore şi să facă 200 de metanii şi 300 de închinăciuni.
A doua grijă a părintelui era iniţierea ucenicului în rugăciunile liturgice. Astfel, a doua condiţie era ca eu să nu lipsesc de la slujbele bisericii: Vecernia, Pavecerniţa, Acatistul, Ceasurile şi Sf. Liturghie, dar dacă se întâmpla dintr-o pricină binecuvântată trebuia să i-o spun şi mă ierta.
Mi-aduc aminte că eu am ieşit odată din timpul pavecerniţei să dau la porci şi părintele, văzându-mă, căci era pe bancă, m-a chemat şi mi-a spus o istorioară din viaţa Sf. Pahomie. Cum un călugăr ieşea mereu din biserică şi fiind certat de stareţul său nu se îndrepta. Atunci, stareţul acesta s-a dus la Sf. Pahomie şi i-a spus. Iar Sfântul venind s-a rugat ca să i se deschidă ochii stareţului să vadă duhovniceşte. Şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu au văzut amândoi cum un drac îl apuca pe fratele de mână şi îl trăgea afară din biserică. Atunci, Sfântul ducându-se la frate l-a lovit cu toiagul său şi dracul a fugit. Certând şi pe frate, de atunci nu a mai ieşit niciodată din biserică.

Această istorioară mi-a dat de înţeles că altădată să nu mai ies în timpul slujbei, căci cu timpul, se poate face obicei şi cu greu îl mai poţi înlătura.

O altă condiţie era starea cu evlavie în biserică.

Părintele îmi spunea adesea că: Ai intrat în biserică, ai intrat în cer. Nu te mai uiţi cine intră şi cine iese, nici nu te gândeşti la lucruri deşarte, ci mintea să o ai la slujbă. Iubea să stai la strană şi să cânţi chiar dacă nu aveai voce sau ureche muzicală. Adesea îmi povestea şi de Sf. Cucuzel şi zicea să cânţi ca să slăveşti pe Dumnezeu ca şi El să te slăvească pe tine.
Din biserică nu era de acord să ieşi în timpul slujbelor, cum am mai spus, să pomeneşti afară pomelnicele, nici gând. În timpul slujbelor nu spovedea, iar în timpul Sf. Liturghii nu vorbea deloc şi ne îndemna să ne închinăm adeseori. Unii părinţi mai vorbeau, dar părintele tăcea şi pomenea. Mi-aduc aminte că odată l-am rugat pe părinte să-mi facă molitfă de spovedanie şi era în timpul Utreniei şi mi-a spus: “Fiule, după slujbă, căci cum ai intrat în biserică, în ceruri ai intrat, toate după slujbă să le laşi, gândul tău să fie numai la Dumnezeu.” Dacă venea cineva ca să vorbească cu dânsul în timpul slujbei, nu vorbea cu el, ci îi spunea: “După slujbă, nu e nici o grabă!”
A treia condiţie era ca el, ca duhovnic, să se roage pentru toţi ucenicii lui.
Astfel am avut ocazia să-i observ cât de cât rânduiala rugăciunii. În fiecare dimineaţă făcea Acatistul Maicii Domnului cu Rugăciunea Dimineţii. Aprindea toate trei candelele: una la Maica Domnului, una la Mântuitorul şi una la Sf. Ierarh Calinic şi trei lumânări în numele Sf. Treimi, înaintea icoanei Sf. Treimi.
Pe lângă acest acatist făcea şi acatistul zilei; luni al Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, marţi al Sf. Ioan Botezătorul, miercuri al Sf. Ierarh Calinic, joi al Sf. Apostoli şi al Sf. Nicolae, vineri al Sf. Cruci, sâmbătă al tuturor puterilor cereşti şi toţi sfinţii, iar dumunică al Sf. Treimi.
Când pleca în călătorie mă punea, dacă el nu făcea, să fac pentru dânsul Acatistul Sf. Mina. Canonul îl făcea, dar numai închinăciuni şi pe acelea de pe pat, că nu putea să stea în picioare.
Pomelnicele sale de la chilie le pomenea de obicei după Utrenie, înainte Sf. Liturghii, după ce îşi făcea rugăciunile de dimineaţă şi Acatistul şi după masă. Îmi mai dădea şi mie să pomenesc şi îmi zicea: “Pomeneşte şi vei deveni ctitor de biserici!” pentru că banii de pe pomelnice îi dăduse la biserici. La ora 13 se odihnea pentru că noaptea iar pleca la Sf. Maslu, după Vecernie, până la 1 noaptea, uneori stând până la 2, când venea la Utrenie cu toate că nu se odihnise până la acea oră. Şi rugăciunea lui Iisus o spunea când era pe drum, în maşină. Seara citea toate Canoanele şi Paraclisul Maicii Domnului.
Iar ultima condiţie, ce am văzut că o punea părintele celor ce veneau pentru tămăduire ori pentru rezolvarea unor probleme familiare sau de serviciu, era respectarea întru totul a sfaturilor lui, ca efectul să fie cel aşteptat.
Mi-aduc aminte că odată a venit o femeie ce nu se înţelegea cu bărbatul său şi, spunându-i părintelui necazul său, părintele i-a zis: “Femeie, eu mă rog, dar trebuie să faci şi tu ceva, să asculţi ce-ţi spun: Să te duci acasă şi să spui soţului tău iartă-mă bărbate, atât. Şi de fiecare dată când se porneşte spre mânie, atât să-i spui: iartă-mă!” Şi femeia cu rugăciunile părintelui şi făcând şi ea ascultare a început să se împace cu soţul până când a uitat să zică cuvântul: iartă-mă!

Altădată, a venit un om, din Rm. Vâlcea, cu copilul bolnav la părintele, iar omul, după ce i-a spus părintelui necazul, aştepta vreo minune instantanee, aşa ca la circ. Dar părintele nu era magician, ca să-l vindece pe copil aşa dintr-odată, aşa că l-a întrebat: -Mă nene, ţii posturile de peste an, cele 4 posturi? Miercurea şi vinerea posteşti? -Nu părinte, dar faceţi o minune ca să-mi vindecaţi copilul. Că aşa vă laudă lumea, că faceţi minuni!
-Mă nene, mă, du-te şi ţine posturile şi dacă faci ce-ţi spun mai vii şi mai vorbim. Şi apoi părintele a plecat în chilie.
Acel om, din Rm. Vâlcea, a plecat şi a ţinut posturile un an de zile şi copilul i s-a făcut sănătos. În al doilea an nu le-a mai ţinut văzând că i s-a însănătoşit copilul. Dar nici nu s-a terminat bine anul că din nou i s-a îmbolnăvit copilul şi a venit din nou la părintele şi părintele atât i-a spus: “Fiule, trebuie să faci şi tu ceva pentru copilul tău. Ţine posturile.”