Iubitor al statorniciei

După cum părintele îmi spunea, nestatornicia apare din cauza lipsei de răbdare. Şi într-adevăr aşa este, căci omul răbdător în necazuri se bucură, în nevoi sporeşte, în ispite se veseleşte şi este gata spre ascultare cu îndelunga lui răbdare, este împodobit în dragoste, este desăvârşit, când este ocărât binecuvântează, în gâlceavă face pace, în ascultări este supus, în chinovia frăţimii este blând şi plăcut la sfat, poartă de grijă celor bolnavi şi este grabnic întru ajutorarea celor în necaz.
Deci, într-adevăr, cine a câştigat răbdarea a câştigat şi virtutea statorniciei.

După părerea părintelui, fratele începător trece prin trei etape pentru ca la sfârşit să câştige statornicia şi răbdarea, cele două virtuţi ce el le considera necesare oricărui călugăr.
Astfel, prima perioadă, o numea a evlaviei, în care fratele intră în obştea Sf. Mănăstiri îi vede pe toţi părinţii şi fraţii sfinţi, ceea ce îi dă o neîndrăzneală şi o smerenie bună încât îşi face ascultările cu dragoste, neosândind şi nejudecând pe nimeni.
A doua perioadă, o numea a transformărilor, în care fratele începe să cunoască mai de aproape pe vieţuitorii acelei obşti şi prin ispita vrăjmaşului diavol, începe să le vadă şi neputinţele lor fireşti. El, atunci, uitând să-şi privească păcatele sale începe să cârtească, să judece pe convieţuitorii lui şi chiar să-i osândească. De acum, spunea părintele, apare gândul nestatorniciei, crezând că în alt loc vei găsi ceva mai bun. Dar boala, de fapt este în acel frate, căci a pierdut evlavia faţă de ceilalţi şi a uitat să se osândească pe sine şi aşa a căzut în părere de sine.
Iar ultima perioadă este aceea în care apare adevărata sporire duhovnicească, când acel frate a învăţat să poarte sarcina celorlalţi, să îşi vadă păcatele sale şi să nu ia seama la păcatele altora.
Iar după această perioadă, după cum zicea părintele, apare statornicia, iar împreună cu ea virtutea răbdării. De aceea, pe toţi ucenicii îi sfătuia, nu numai prin viaţa sa, care era un exemplu de statornicie, ci şi prin sfaturi, să urmeze această faptă bună.
Astfel, ucenicii, privind viaţa părintelui, petrecută în Sf. Mănăstire, se foloseau şi îndemnau pe sine la aceeaşi nevoinţă.
Trecerea sa prin toate ascultările obştei suportând cu seninătate toate greutăţile ce i le-au adus, statornicia părintelui dovedită în anul 1960, prin neplecarea din Sf. Mănăstire în urma decretului 410-1959, precum şi suportarea tuturor schimbărilor ce au urmat după aceea: intrarea femeilor în mănăstire, schimbarea stareţilor, au fost ca o predică vie, ce dovedea din plin virtutea statorniciei ce o deţinea.

Deci numai această scurtă privire asupra vieţii părintelui era de ajuns ca ucenicii să se îndemne la aceeaşi virtute. Dar părintele nu se oprea aici ci îi îndemna zi de zi şi cu sfaturi precum: “Fiilor, apa trece, pietrele rămân”, “Aici să vă rămână moaştele”.

Prin aceste cuvinte simple vroia să-şi facă ucenicii să înţeleagă că necazurile şi ispitele vin, căci fără de ele nu ne mântuim, însă după ce ele trec adevăraţii călugări rămân neclintiţi, continuându-şi ale lor nevoinţe.
Alte sfaturi ale părintelui le voi prezenta în continuare spre a contura această latură bună ce o avea.
Mi-aduc aminte că a plecat un ieromonah de la Sf. Mănăstire în Sf. Munte şi părintele era tare supărat. Când m-am dus la el mi-a spus: “Să nu se pună musca pe tine. Când s-o pune, să-mi spui, ca s-o alungăm. Părintele numea “musca” pe diavol. Uite, au pus în el toate darurile şi precum vaca, după ce o mulgi, îţi dă peste găleata cu lapte aşa şi el, a vărsat toată osteneala altora şi a plecat. Mie nu-mi plac trăistarii, ce crezi că cu aceştia înfloresc mănăstirile noastre? Spune-mi: cât o să stea şi acolo? şi apoi se va întoarce!”
Altădată, un frate a vrut să plece la Ierusalim şi părintele i-a spus: “Te duci usturoi şi ceapă şi tot usturoi şi ceapă te întorci, mai bine stai şi te duci la Ierusalimul ceresc.”
Părintele numea usturoi patima mâniei şi ceapă, semeţia, mândria.
Altădată un frate voia să plece din mânăstire în Sf. Munte iar părintele i-a spus: “Mie nu-mi plac cei care umblă din mânăstire în mânăstire. Sunt precum copacii care îi scoţi din rădăcini şi îi sădeşti în alt loc. Adică nu mai fac roade. Tu ce crezi că Sf. Calinic a făcut mânăstirea asta cu trăistari ca tine?” Trăistari, părintele îi numea pe cei nestatornici.
Altădată, era un frate ce tot inventa dureri de dinţi pentru a lua câte o binecuvântare de la părinte pentru a pleca în oraş. Părintele, dându-şi seama, i-a spus următoarele: “Mie nu-mi place să te tot duci prin oraş, căci monahul este în lume ca peştele pe uscat.”
Părinţii şi fraţii, uneori, se duceau în pustie, într-un loc ce se numeşte “Coşurile”. Şi eu aş fi vrut să mă duc şi i-am zis părintelui, iar el mi-a răspuns: “Fiule, stai aici şi în timpul ăla pe care îl făceai pe drum mai bine citeşti la Psaltire.”
Mi-aduc aminte că îmi apăruse apă la genunchi şi eu m-am dus la un părinte ce se pricepea la medicină şi l-am întrebat: “Ce să fac părinte, am apă la genunchi? -Du-te la doctor că e grav şi să nu apară complicaţii.” Eu, auzind aşa m-am dus la părintele Lavrentie să-mi dea blagoslovenie să mă duc la spital. Şi părintele mi-a spus: “Dumnezeu e doctorul, fă metanii şi îţi trece. Uite, fă câte 50 pe zi.” Şi ce credeţi? După un timp apa s-a dus. Apoi, mi-a apărut o infecţie la mână, la care părintele la fel mi-a spus şi aşa am scăpat şi de ea.
Alt sfat a fost acesta: “Să taie lemne pe tine dar de aici să nu pleci! Uite şi eu sunt aici din 1944 şi cu timpul te obişnuieşti cu ascultările, începi să-i cunoşti pe toţi din mânăstire încât ştii să te porţi cu ei în aşa fel încât să treci pe lângă ei fără să fii vătămat sufleteşte de neputinţele lor.”