schimbare culori
schimbi culorile imediat
mandatele poștale trebuie trimise pe această adresă, altfel vor fi returnate de poștă.
Prima întâlnire
Despre părinte se vorbea la biserica unde mă duceam în duminici şi sărbători, cu multă evlavie.
Aceste cuvinte mi-au născut în suflet curiozitatea de a-l cunoaşte. Şi cu mila lui Dumnezeu, care ştie gândurile fiecăruia, considerând că acest gând mi-este de folos să se îndeplinească, în anul 1994 am primit o invitaţie de la un prieten de a urca împreună cu el la Sf. Mănăstire Frăsinei.
...
Citeam cărţi duhovniceşti mult, pe ascuns, furând în pauzele dintre ore câteva clipe de lectură. La sfârşitul săptămânilor de şcoală plecam la mânăstiri, astfel începusem să aflu multe despre viaţa monahală, care încetul cu încetul, începuse să mă atragă, ca apoi chiar să-mi placă.
În ultimul trimestru al clasei a XII-a am ajuns să iau decizia finală. Atunci când m-am dus la Mânăstirea Cernica, unde m-am întâlnit cu părintele ieromonah Argatu, i-am spus:
-Părinte aş vrea să mă fac călugăr.
-Fiule, dar ce vrei să faci, mânăstire?
-Nu părinte, vrea să mă fac călugăr.
-A! Dar ai tu răbdare?
-Nu am părinte, dar tot darul desăvârşit, de sus e.
-Bun fiule -mi-a zis râzând- îţi dau binecuvântare să te faci călugăr bun.
Atunci, după ce am dat examenele de bacalaureat m-am retras la Sf. Mănăstire Frăsânei, unde am ajuns ucenicul părintelui Lavrentie.
Intrând în mânăstire, vroiam să trăiesc pentru Hristos. Dar în mine toate se învălmăşeau, deoarece aveam multe nedumeriri şi faţă de mine şi faţă de părintele. Prima carte care m-a influenţat în acea perioadă de început a fost “Viaţa şi învăţăturile stareţului Leonid de la Optina”. Felul de a fi al stareţului Leonid semăna izbitor cu comportamentul părintelui Lavrentie. Acest lucru m-a făcut să nu-l mai privesc superficial ci mi-a trezit un interes de a descoperi partea ascunsă a părintelui şi astfel am început să-mi deschid sufletul în chip simplu şi firesc lui, cerându-i să-mi lămurească toate nedumeririle ce mă bântuiau.
Viaţa sa de mânăstire mi-a dat încrederea suficientă de a-l alege ca model duhovnicesc de urmat. Părintele avea doar patru clase şi Şcoala Monahală, deci nu era un om cultivat. Dar el avea o altfel de cultură, o cultură a Duhului. Părintele înţelesese că, Cuvântul lui Dumnezeu nu este îndeajuns să-l cultivi în minte ca pe o informaţie, ci el trebuie asimilat şi cultivat în pământul care este sufletul nostru, că el trebuie trăit.
Această conştientizare l-a făcut să fie un om cultivat din punct de vedere duhovnicesc. El nu era omul să predice ore în şir, el predica prin însăşi viaţa sa.
Părintele, după 56 de ani de mânăstire, fără îndoială ştia multe taine în ce privea reuşita mea în calea vieţii monahale.
Aşa că am încercat ca grija mea de fiecare zi să fie aceea de a-mi urmări duhovnicul, de a-l înţelege şi de a putea percepe modul său aparte de a propovădui, adică acela al cuvântului lui Dumnezeu trăit, iar nu acela transmis ca o pură informaţie.
Astfel fără să vreau, chipul părintelui Lavrentie mi s-a conturat în minte odată cu trecerea anilor. Acest chip al său aş vrea să-l zugrăvesc pe hârtie, nu folosindu-mă de culori, ci de cuvinte. Aşa că m-am gândit ca fiecărei virtuţi ce am văzut în sufletul părintelui să-i acord câte un mic capitol.
Mândria se întrepătrunde cu păcatul slavei deşarte. Ea îl face pe om să se preţuiască, să se admire şi să se laude în sinea sa pentru anumite calităţi fizice, intelectuale, materiale sau spirituale. Ea îl împiedică pe om să se compare cu aproapele pe care îl priveşte de sus şi îl dispreţuieşte. Un astfel de om mândru nu voieşte să fie altul mai lăudat decât el. Pe cei ce vieţuiesc drept îi huleşte şi pe cel cuvios îl urăşte. El nu se bucură niciodată de sporirea aproapelui şi este orb faţă de propriile greşeli astfel el refuză orice critică şi orice sfat, urăşte mustrarea şi urăşte să se supună cuiva.
citeste mai multCârtirea face pe om nesupus, spunea părintele. Dacă i se porunceşte unui astfel de om ceva, el murmură, iar dacă acesta lucrează ceva pentru obşte, cu lenevie o face. El întotdeauna se împotriveşte şi se răzvrăteşte pe alţii zicând: “Pentru ce aşa? De ce trebuie să fac eu acest lucru? De ce să nu-l facă altul?” Cârtitorul se bucură de odihnă, iar la osteneală se mâhneşte, la mese se veseleşte şi când posteşte se întristează.
citeste mai multLa chilie ucenicii îi mai aduceau unele daruri care constau din fructe sau alimente. Părintele gusta puţin din fiecare, apoi mi le dădea să le dau de pomană la părinţii şi fraţii din mănăstire. Alte alimente, să spun sincer, se mai stricau, căci părintele uita de ele. Şi cu toate că erau vrednice de a fi poftite, părintele parcă nici nu le vedea. Astfel eu eram nevoit, cu părere de rău că nu le-am mâncat eu, să le arunc...
citeste mai multDupă cum părintele îmi spunea, nestatornicia apare din cauza lipsei de răbdare. Şi într-adevăr aşa este, căci omul răbdător în necazuri se bucură, în nevoi sporeşte, în ispite se veseleşte şi este gata spre ascultare cu îndelunga lui răbdare, este împodobit în dragoste, este desăvârşit, când este ocărât binecuvântează, în gâlceavă face pace, în ascultări este supus, în chinovia frăţimii este blând şi plăcut la sfat, poartă de grijă celor bolnavi şi este grabnic întru ajutorarea celor în necaz.
citeste mai multRugăciunea este însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu după Sf. Ioan Scăraru. Iar Sf. Ioan Damaschin spune că rugăciunea e înălţarea minţii spre Dumnezeu. Iar Sf. Diodoh al Foticeei spune că rugăciunea îi reaminteşte inimii ceea ce nu ar fi trebuit să uite niciodată pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, pe care ea o manifestă şi o întreţine.
citeste mai multUn frate îi mai făcea focul şi mai lăsa uşa deschisă de la cameră crezând că se aprind mai repede lemnele. Dar fiind iarnă, părintelui îi era frig şi l-a răbdat de trei ori dar a patra oară, când a lăsat uşa deschisă, i-a spus în aşa fel ca fratele să nu se supere: “Fiule, închide uşa că intră ţânţarii.”
Părintelui îi plăcea să te îndrepte cu cuvântul blând, iar alteori te mustra glumind.
Părintele era împotriva avorturilor. El credea că majoritatea necazurilor vin în urma păcatului acestuia. Aşa că pe toţi care veneau la dânsul îi întreba astfel:
Pentru a-l vedea pe părintele Lavrentie în toată măreţia sa ca ucenic am observat că era necesară o privire mai adâncă asupra personalităţii sale. Nu trebuia să te opreşti la neputinţele sale fireşti, ci trebuia să priveşti dincolo de ele ca să afli duhovnicul, mijlocitorul ce era între tine şi Dumnezeu, purtătorul de har şi trâmbiţa lui Dumnezeu prin care puteai afla cuvântul mântuirii.
citeste mai multFericit este cel ce-a dobândit ascultarea adevărată şi nefăţarnică, căci unul ca acesta se supune şi nu murmură, este gata spre tot lucru bun, mulţumeşte în necazuri, nu se mută din loc în loc, nu umblă din mănăstire în mănăstire, rabdă în locul în care este chemat şi nu este stăpânit de trândăvie, nu se bucură de odihnă. Un astfel de om a fost şi părintele, plin de virtutea ascultării.
citeste mai multIubirea de sine este începutul tuturor patimilor. Ea se manifestă sub forma unei exagerate dragoste faţă de noi înşine.
Când omul iubeşte exclusiv sufletul lui şi trupul lui, ignorând cu desăvârşire pe Dumnezeu şi pe semenii lui, atunci spunem că este egoist, în consecinţă este opus faţă de dragoste şi cumpătare.
De la început ţin să vă spun că o să descriu în acest capitol toate schimbările care s-au produs în sufletul meu în faţa riscului de a pierde, de lângă mine, pe propriul meu duhovnic. Vreau să împărtăşeşsc această trăire cu cei ce vor trăi aceeaşi teribilă încercare.Prima amintire, ce îmi apare, acum, înaintea ochilor, se situează la momentul când am primit prima veste tristă: adică, rezultatele analizelor părintelui că ar fi având o cantitate de puroi în stomac sau o peritonită.
citeste mai mult