Necârtitor şi plin de răbdare

Cârtirea face pe om nesupus, spunea părintele. Dacă i se porunceşte unui astfel de om ceva, el murmură, iar dacă acesta lucrează ceva pentru obşte, cu lenevie o face. El întotdeauna se împotriveşte şi se răzvrăteşte pe alţii zicând: “Pentru ce aşa? De ce trebuie să fac eu acest lucru? De ce să nu-l facă altul?”

Cârtitorul se bucură de odihnă, iar la osteneală se mâhneşte, la mese se veseleşte şi când posteşte se întristează.
Dacă îl va scula cineva la rugăciune, se mânie, dacă îl va chema la priveghere, spune că-l doare burta. Dacă îl vei povăţui, nu te ascultă. Niciodată nu face vreun lucru, de nu va fi un altul care să-l împingă.
Părintele, ştiind cât de rău aduce acest păcat al cârtirii în obştea mănăstirii, a încercat, prin exemplul personal şi prin sfaturi, să-l înlăture din inimile ucenicilor săi.
Mi-aduc aminte cum un frate avea mai multe ascultări şi nu le putea face pe toate desăvârşit. Deşi supărat, s-a dus la părintele cârtind în sinea lui şi spunându-i necazul. Părintele atâta i-a spus: “Ce, îţi sunt grele cununile?; Ai mai multe ascultări, ai şi mai multe cununi. Fiule învaţă să fii toate tuturor.” Şi fratele s-a liniştit.
Altădată m-a rugat părintele să-i aduc lemne mai groase de la magazia de lemne a arhondaricului, căci plecând noaptea ele ardeau mai greu şi ţineau soba caldă pentru mai mult timp.
Deci ducându-mă, am dat de arhondari care văzându-mă că iau numai lemne groase, m-au certat. Eu atunci m-am dus şi i-am spus părintelui. Şi ce credeţi că m-a sfătuit? S-a smerit părintele, care era mai bătrân, în locul arhondarilor, care erau nişte copii, ce veniseră şi ei de o zi în mânăstire şi mi-a zis: “Fiule, lasă că-i mai bună pacea, ia cum spun ei, că eu pot să rabd şi aşa.”
Odată m-a rugat să-i fac focul, el fiind bolnav şi neputându-se ridica din pat. Eu am băgat lemne în sobă şi, uitând să închid o tavă specială pe care o avea soba pentru ca hornul să tragă mai bine, tot fumul a intrat în casă.
Părintele, poate era firesc să mă certe, dar ce m-a uimit, el a fost atât de calm şi cu toate că era casa plină de fum, încât abia se mai vedea, el nu mi-a spus nimic, nu a cârtit, ci a răbdat până am aerisit chilia.
Altădată eu nu mă împăcam cu un frate şi trecând adesea pe lângă el şi spunându-i “blagosloviţi”, el nu-mi răspundea. Eu atunci i-am spus părintelui ca să se roage pentru noi, iar părintele mi-a spus: “Fiule, spune doar atât, blagosloviţi, iertaţi, şi dacă nu-ţi răspunde e păcatul lui. Nu cârti dacă nu te bagă în seamă.”
Odată, un frate, după ce a terminat o ascultare şi, cârtind, se certase cu şeful ascultării i-a spus părintelui. Părintele i-a răspuns: “Fiule, ai pierdut toată osteneala; nu fi certăreţ, ci blând şi răbdător!”
Altădată, un frate a fost dat în ascultare cu mai mulţi părinţi. Aici s-au împărţit lucrările între ei de către şeful ascultării. Din păcate, şeful a ales lucrul cel mai uşor, iar fratele văzând aceasta a cârtit în sinea lui şi ducându-se la părinte i-a spus. Părintele atât i-a spus: “Fiule, nu fugi de greu. Unde este greu acolo este şi cununa mai mare.”
Însăşi viaţa sa de 54 de ani în mânăstire ne-a dat de înţeles că părintele nu putea fi bănuit de nerăbdare sau de cârtire.
În anul 1944 când a ajuns la Frăsinei şi i-a spus părintelui stareţ de atunci, Simeon Combei, că vrea să devină călugăr şi să rămână aici, acesta l-a trimis într-un dormitor comun împreună cu muncitorii mânăstirii ca să stea. Şi timp de trei luni l-a pus la toate ascultările mânăstirii nespunându-i nimic dacă este primit ori nu în Sf. Mânăstire. Aceasta părintele stareţ a făcut-o pentru a se convinge dacă părintele este hotărât să urmeze această cale de mântuire.
Părintele a răbdat toată perioada aceea necârtind, ci supunându-se întru totul. Această supunere arată şi ascultarea ce o avea de atunci în sufletul său nu numai răbdarea.
Apoi au urmat celelalte ascultări: la metoc, la oi, la vaci, care au dovedit din plin răbdarea sa şi necârtirea.
În anul 1968 îşi rupe piciorul cu care stă în ghips o perioadă lungă de timp. Acest accident îi va da dureri în continuare pe care le va răbda fără cârtire. În 1989 îi slăbeşte vederea şi este obligat să facă operaţie la ochi, îi slăbeşte şi auzul care îl face să poarte proteză la urechea dreaptă.
Zilele în şir state în picioare în timpul slujbelor ce le oficia ori în timpul ascultărilor ca ajutor de econom şi econom, nopţile nedormite şi petrecute în marea lor parte pe scaunul maşinii i-au dat alte două boli: ulcer cronic la amândouă picioarele şi spondiloză dorsală.
La vârsta de 77 de ani aceste ulceraţii îi puroiau încât, când venea de la Sf. Maslu, ciorapii părintelui erau uzi, iar pe picioare se vedeau rănile deschise. Picioarele îi erau aşa de umflate încât a trebuit să-şi facă încălţăminte pe comandă. Dar cu toate acestea niciodată noi nu l-am auzit cârtind că nu vede, că nu aude, că-l dor picioarele sau şoldul. Îşi purta suferinţa cu bărbăţie şi răbdare.
Odată, când m-am dus la el, l-am auzit gemând de durere şi după ce am bătut şi am intrat în chilia părintelui el a tăcut şi şi-a luat aceeaşi înfăţişare de bună dispoziţie, glumind cu mine şi zicându-mi:

-A, părintele care se roagă pentru mine! Blagosloviţi!

-Părinte, binecuvântaţi sfinţia voastră că sunteţi mai bătrân.

-Domnul.

-Vă doare ceva?

-Ce să faci, fiule, am şi eu o mică cunună de purtat. De, dacă am picioare! Dacă nu le aveam, nu mă dureau! Fiule, şi pe cele rele şi pe cele bune să le primim ca din mâna lui Dumnezeu.