Neiubitor de sine, ci plin de jertfelnicie

Iubirea de sine este începutul tuturor patimilor. Ea se manifestă sub forma unei exagerate dragoste faţă de noi înşine.
Când omul iubeşte exclusiv sufletul lui şi trupul lui, ignorând cu desăvârşire pe Dumnezeu şi pe semenii lui, atunci spunem că este egoist, în consecinţă este opus faţă de dragoste şi cumpătare.
Sfântul Maxim spune că egoismul îl îndeamnă pe om să se intereseze mai mult de ceea ce trebuie pentru plăcerea alimentelor, desfătarea altor lucruri, confort, bună petrecere. Această patimă îl face pe om să dorească comodităţile trupului în locul virtuţii eforturilor.
Egoistul nu se interesează deloc de vindecarea sufletului şi de slava lui Dumnezeu, nici de ajutorarea fraţilor lui, ci se interesează exclusiv de el însuşi.
Egoismul crează gânduri pentru diferite boli şi astfel constrânge sufletul la faptul de a nu-şi asuma ostenelile ascetice pentru păstrarea poruncilor lui Hristos şi vindecarea de diverse patimi care îl acaparează.
Egoistul nu vrea să se observe pe el însuşi, nu vrea să simtă sărăcia lui spirituală şi cu timpul în el se nasc: lauda de sine, automulţumirea, lăcomia, desfrâul, vanitatea, invidia şi apoi trufia.
Deci este necesar ca omul să scape de această groaznică patimă, adică de iubirea de sine. Şi pentru aceasta se cere omului să fie stăpânit de dăruire, să nu ezite să facă orice jertfă şi să intre în orice fel de strâmtorări ca să păstreze poruncile lui Hristos.
Se cere strădania ca să manifeste dragoste faţă de semenii lui. Deoarece egoismul ne închide în noi înşine, trebuie să existe o deschidere faţă de fratele nostru. Din această cauză omul trebuie să sacrifice orice lucru care îi produce repaus şi confort (comodiatea trupească).
Ca model avem sfinţii care au manifestat această dragoste jertfitoare în viaţa lor, ei mai presus de propria lor mântuire doreau mântuirea fraţilor lor. Şi dragostea aceasta a lor nu au arătat-o numai prin distribuirea de bani, ci şi prin transmiterea cuvântului salvator şi a slujirii trupeşti.
Ei cu cât s-au urât pe ei înşişi, cu atât au scăpat de egoism.
Această sfântă ură, care ar fi trebuit să prindă rădăcini şi în mine am văzut-o în părintele Lavrentie.
Îmi aduc aminte că nu demult timp după operaţia pe care a avut-o pentru a i se scoate fierea, a venit un ucenic ca să-l ia până la biserica de la Metocu de al fosta moară, pentru a spovedi nişte maici.
Eu ştiindu-i starea şubredă de sănătate a părintelui, i-am spus:

- Nu vă mai duceţi, părinte că sunteţi abia ieşit din spital.

- Ştiţi ce mi-a răspuns?

- Fiule, să nu fii ca Sf. Apostol Petru, că şi el i-a spus lui Hristos: “Doamne, să nu-ţi fie Ţie aceasta.” Ţine minte, sunt preot şi oamenii aceia au făcut atâta cale, pentru că au nevoie de mine. Pot să-i las? Ce să le fac! Ei nu mă întreabă: Moşule mai poţi? Ei vin şi mă cheamă. De, sunt şi eu un hârb şi nu ştiu cât o să mai pot.

La o astfel de intervenţie chirurgicală, cu toate că era îndreptăţit să stea mai mult în chilia sa, mai ales fiindu-i recomandată aceasta şi de doctorul care l-a operat, totuşi părintele nu a vrut să urmeze aceasta, ci a acceptat de bună voie suferinţa.

Această atitudine eu o numesc jertfă, o jertfă roditoare a cărei roadă este bucuria în suferinţă. Bucuria când vezi că celălalt, de lângă tine se foloseşte de ceea ce ai făcut tu pentru el. Chiar dacă tu ai băut paharul suferinţei făcând sacrificiul acesta, bucuria lui devine a ta, mulţumirea lui devine mângâierea suferinţei tale trupeşti.
Părintele a băut acest pahar al suferinţei de multe ori de bună voie. Cu toate că avea ulcer cronic la ambele picioare şi la şold coxatroză, părintele pleca aproape în fiecare zi pentru a săvârşi Sf. Maslu, ori pentru a spovedi.
A băut acest pahar al suferinţei pentru ca ceilalţi să se bucure de înlesnirile ce el le-a făcut pentru ei. Astfel, prin el mulţi preoţi au reuşit să-şi construiască bisericile într-un timp mai scurt, mirenii să se spovedească mai des, să se bucure de Molitfele Sf. Vasile şi de săvârşirea Sf. Maslu în casele lor.
Acest tip de nevoinţă care pentru unii a fost smintitor, a fost luat de părintele încă din perioada tristului regim comunist.
Înaintea instaurării regimului comunist starea duhovnicească a poporului român a cunoscut o mare înflorire, dar după instaurarea acestuia, slujitorii Bisericii, ierarhi şi preoţi, au simţit pericolul acestei ideologii ateiste. Deoarece aceşti slujitori ai Satanei, ce au fost comuniştii, au început să impună sufletului poporului român creştin rătăciri, ca darwinismul: că Dumnezeu nu există şi că omul a apărut din maimuţă. Activităţile lor împotriva Bisericii, ca interzicerea în şcoli a religiei, distrugerea a numeroase biserici, scoaterea icoanelor din şcoli şi instituţii de stat şi introducerea tablourilor cu Marx, Engels, Ceauşescu, Lenin, interzicerea botezului, interzicerea săvârşirii Sf. Maslu în casele oamenilor, cenzurarea presei şi televiziunii a făcut ca unii dintre aceşti slujitori să reacţioneze firesc, conform conştiinţei lor de buni creştini şi păstori de suflete.

Această reacţie firească a avut-o şi părintele căci văzând suferinţa ce o răspândeau sufletele oamenilor înşelaţi de ideologia ateistă a început să-şi îndrepte atenţia către ei.
Deşi putea să stea în comoditatea ce i-o crea mânăstirea, părintele a refuzat-o şi a acceptat sacrificiul de a pleca noapte de noapte la casele oamenilor pentru a Mărturisi şi pentru a săvârşi Taina Sf. Maslu.
Spovedea mulţi oameni şi ascultând cu multă răbdare problemele lor, le făcea ale sale, şi încet încet se săvârşea minunea: schimbarea omului.
Astfel cu toate că era într-o perioadă grea, oamenii veneau la Sf. Mânăstire, îl primeau în casele lor, căci alături de el nu mai aveau nici o complexitate în a-şi descărca inimile.
Dar această activitatea a părintelui nu a durat mult, căci imediat securitatea a sesizat-o. Părintele făcuse nişte clopote pentru Sf. Mânăstire şi pentru alte biserici, fără ştirea tristului regim. Această acţiune era considerată de comunişti ilegală, împotriva partidului şi astfel un securist, aghiotantul unui colonel de securitate, s-a dus la părintele Lavrentie anunţându-l că va reacţiona conform legilor statului comunist. Dar părintele a continuat vechea îndeletnicire.părintele a continuat.
Mulţi poate vor înţelege prin asta că părintele a săvârşit o neascultare faţă de părintele stareţ, dar eu nu cred, căci activitatea lui în Sf. Mânăstire pe care a făcut-o demonstrează contrariul. Eu aici văd altceva şi anume discernământul părintelui, care a ştiut să aleagă jertfa. El şi-a dat seama că ascultarea ce-i fusese dată a fost influenţată şi de răspunderea ce o avea părintele stareţ faţă de toţi vieţuitorii Sf. Mânăstiri.
Părintele a acceptat o cruce, o jertfă pe care poate iubirea de sine putea să-l facă să o refuze, să accepte să nu mai meargă nicăieri şi să rămână în liniştea chiliei sale. Dar el nu a fost insensibil la suferinţa oamenilor, precum nu a fost nici după Revoluţia din 1989, când şi-a înmulţit plecările la bisericile în construcţie, la oameni necăjiţi.

Această iubire de jertfă am văzut-o şi în sfaturile ce părintele le dădea ucenicilor. Îmi aduc aminte că un frate terminase mai repede la bucătărie, şi venise la părintele pentru a-i cere un sfat într-o problemă. Părintele doar atât i-a zis:

- Colegul tău de ascultare a terminat lucrul?

- Nu.

- Atunci du-te şi ajută-l să termine şi apoi vino la mine să mă întrebi.

Jertfa şi discernământul, părintele le avea în toate şi în ceea ce priveşte nevoinţa trupească., postul. Până în anul 1998, când i s-a agravat boala de fiere, fiind nevoie de operaţie, ajuna în fiecare zi când făcea Molitfele Sf. Vasile. Acest lucru l-am observat fiind ucenicul ce îi duceam mâncare. Însă în restul zilelor mânca puţin din toate, peşte, cartofi prăjiţi, bea lapte, vin, pentru ca să nu se mândrească. Când se ducea la Sf. Maslu, nu mânca mai nimic, ci numai acolo unde îl săvârşea, pentru ca gazda să aibe şi ea o plată, şi ca oamenii, văzând că mănâncă din toate, să nu-l laude ca pe un postitor. Dar ei nu ştiau nevoinţa sa ascunsă şi nici că el fugea prin asta de slava lumii.

Eu ducându-mă odată cu părintele la Sf. Maslu, la Piteşti, şi văzând cum părintele nu a refuzat ce i se pusese pe masă m-am smintit în sinea mea şi când am rămas singur cu dânsul l-am întrebat: Părinte dar dacă mâncăm de faţă cu oamenii oare ei nu se smintesc?

Atunci părintele mi-a povestit următoarea întâmplare: La avva Simon, se spune, a venit un boier să-l vadă pe el şi ajungând înainte clericii i-au spus lui: Avva, pregăteşte-te, că boierul auzind despre tine, vine să se blagoslovească de la tine. Iar el a zis: Da, mă pregătesc. Deci, îmbrăcându-se cu un halat rupt al lui şi luând pâine şi brânză în mâinile sale, a şezut mâncând în poartă. Şi venind boierul cu parada lui şi văzându-l, nu l-a luat în seamă, zicând: Acesta este pustnicul despre care am auzit? Şi îndată s-a întors.

* Când am intrat prima dată în chilia sa, m-a surprins simplitatea ei. Patul era ocupat jumătate cu cărţi, avea o saltea umplută cu paie deşi părintele putea să-şi cumpere o saltea mai bună, totuşi refuzase acest lucru. Avea o sobă veche pe care cu greu l-am determinat să o schimbe. Nu avea casetofon şi nici radio.
Această lepădare şi jertfă părintele o dorea şi de la ucenicii săi.

Îmi aduc aminte că eu m-am dus la părinte şi i-am zis:

- Părinte, îmi daţi voie să ascult o casetă cu muzică bizantină?

- Lasă, fiule, tu muzica, tu n-ai nevoie de aşa ceva, tu să cauţi să ai casetofon în inima ta.

Lepădarea, părintele o vedea necesară în toate, chiar în aflarea unor ştiri ale zilei. Pentru dânsul, călugărul care s-a lepădat de lume trebuia să fie neinteresat de evenimentele politice ale societăţii şi grija lui să fie una pur duhovnicească şi anume aceea de a se ruga pentru ea.
Odată i-am dus un ziar ca să-i arăt fotografia celor doi “Gemeni” prăbuşiţi în S.U.A., dorind să aflu părerea sa despre acest eveniment. Răspunsul său a fost:

-Fiule, noi avem un mai mare război, cel cu dracii pe care trebuie să-i biruim, lasă tu ziarele şi politica şi te roagă pentru lume.

Am să mai povestesc încă o întâmplare, care mi-a dovedit din plin neiubirea de sine şi dorinţa părintelui de a se jertfi. După operaţia ce a avut-o la stomac şi infectarea cu microbul bioceanic, părintele a fost dus la Bucureşti, la spitalul Fundeni. Acolo, ca şi aici, a fost hrănit intravenos, încât părintele datorită slăbirii a stat numai la pat, până într-o zi de duminică, când s-a simţit mai bine, ceea ce i-a permis să se poată deplasa prin salon sprijinit de către ucenici, doctorul de inimă Daniel Răzvan şi doctoriţa Marilena.
Tot la acea secţie, unde era părintele internat era şi un copil foarte bolnav. Mama sa, auzind de la nişte pacienţi de prezenţa părintelui Lavrentie în spital, l-a căutat pe părintele. După ce l-a găsit, cu lacrimi în ochi i-a relatat starea gravă, în care se afla copilul ei şi dorinţa copilului de a-l vedea.
Părintele, deşi conştient de starea sa personală, acceptă totuşi să facă deplasarea la salonul copilului. Şi aşa, sprijinit de ucenici, a ajuns în salonul copilului, s-a aşezat pe patul acestuia şi l-a întrebat dacă ştie Crezul. Copilul a răspuns că nu-l ştie, la care părintele a spus: “Fiule învaţă Crezul, că dacă îl înveţi, eu cred că te vei face bine.” Apoi l-a binecuvântat şi s-a întors cu greu în salonul său, unde a luat o carte de rugăciuni şi s-a rugat toată ziua pentru acel copil.
Acest efort şi-a arătat urmările abia a doua zi când a fost nevoie să fie pus la un aparat de respirat, căci îi apăruseră deficienţe respiratorii. Avea apă la plămâni, temperatură mare etc.