Specificul Mănăstirii Frăsinei

Sfânta Mănăstire Frăsinei se poate asemăna cu o viţă purtătoare de viaţă, care a dat un rod bogat plin de mireasmă şi dulceaţă duhovnicească. Vieţuitorii prin rugăciunile şi întreaga lor viaţă au păstrat rânduielile monahale lăsate de Sfântul Ierarh Calinic, mănăstirea Frăsinei le-a transmis fiilor duhovniceşti predaniile lăsate de acest mare sfânt.

Mănăstirea nu are o istorie prea bogată în evenimente comparativ cu alte mănăstiri mai vechi din ţara noastră. Ea nu egalează în frumuseţe arhitectonică şi artistică pe acestea, importanţa ei este una pur duhovnicească, căci din punct de vedere religios ea a fost şi este un liman duhovnicesc, o adevarată şcoală a desăvârşirii pe calea sfinţeniei.

Sfântul Calinic era omul rugăciunii neîncetate, dar şi apărător al săracilor şi ziditor de biserici; el nu avea doar grija negativă de a-şi veşteji poftele trupeşti cu postul şi cu privegherea. Scopul lui era unul de comuniune liturgică cu tot ce-l înconjoară: natură şi oameni.

Astfel locul în care trăia se sfinţea prin viaţa lui, având o afecţiune şi o familiaritate faţă de el. Această afecţiune şi familiaritate l-a făcut pe Sfântul Calinic să fie şi un om gospodar, un om practic. Încă din tinereţe era priceput într-o mulţime de lucruri de artă. Planurile bisericilor Sfântul Gheorghe de la Cernica, de la Râmnicu Vâlcea şi de la Frăsinei sunt făcute de el. Mai mult, încheierea bolţilor o făcea el însuşi, încingându-se cu şorţul şi urcându-se pe schele. Îndeletnicirile lui se întindeau pe toate treptele unei vieţi complexe: de la culmile contemplaţiei lui Dumnezeu până la amănuntele ce ţin de conducerea oamenilor, de buna gospodărire şi procurare a celor necesare traiului lor pământesc. El era în acelaşi timp un mare rugător şi un neîntrecut organizator. Cele de jos le vedea în lumina şi strălucirea celor de sus.

Această însuşire de comuniune liturgică între monah şi natură a lăsat-o moştenire mănăstirii Frăsinei. Aici părinţii duhovniceşti au avut şi au această tradiţie de a unii munca şi rugăciunea şi în mijlocul naturii pentru dobândirea celor necesare traiului material.

Ei nu au fost numai oameni de rugăciune ca zăvorâţii sau stâlpnicii, nici nu au încurajat o viaţă retrasă în peşteri, într-o isihie totală, ci au fost oameni gospodari, care au împletit în mod armonios rugăciunea cu lucrarea câmpului. Aceştia au strălucit prin ascultarea lor, prin spiritul lor de jertfă, odihnindu-se în mijlocul naturii, prin ascultare, ca şi în chilia lor. Ei ştiau că Dumnezeu este pretutindeni şi erau mereu conştienţi că trăiau şi umblau în Dumnezeu.