„Tomus synodicus”[1]: Binaţia Liturghiei

Drd. monah Miron (Laurenţiu Mihai) PĂTRU

„Pe un singur altar este permis să se săvârșească dumnezeiasca jertfă fără de sânge, doar o singură dată pe zi; de aceea fiecare preot poate săvârși Sfânta Liturghie o singură dată pe zi. Şi Iisus Hristos, Adevăratul şi Marele Preot, S-a oferit jertfă doar o singură dată nu de mai multe ori, prin urmare cel care celebrează Sfânta Liturghie de mai multe ori pe zi şi toată lumea care a promovat comuniunea cu el, au căzut din partea dreaptă a credinței creștine, sugerând că Hristos a fost răstignit de mai multe ori. El nu crede în același Hristos, care, de dragul mântuirii omenirii, S-a lăsat pironit pe cruce doar o singură dată, dar în altul, El a suferit moarte şi pătimiri de un număr infinit de ori, ceea ce iconomia nu ar putea atinge. Ştim că cifra ceremoniilor sacre ale preotului poate fi uşor stabilită din cifra în care Hristos a suferit pentru noi. Aceste exprimări ar trebui să păstreze o reprezentare exactă a proprietăților adevărului, în cazul în care doresc să contureze natura adevărului şi a exprimării”[2].

Cardinalul J. Hergenröther înscrie în operele fotiene cu conţinut canonic, mai exact în deciziile canonice și al hotărârilor sinodale[3], şi un fragment numit Tomus synodicus, pe care îl publică cu numele Photii Collectiones et Demonstrationes, numit și De divina liturgia conţinut în cod. Vatic. 1150 f. 127 a. Vat. 1119 f. 7. B. Codex fără titlu şi cod. Vat. 430 f. 221b. Cod. Vat. 828 f. 281[4], în care se menționează că un preot nu are voie să aducă jertfă euharistică decât o singură dată pe zi și pe un singur altar[5], interzicând astfel binaţia liturghiei, adică săvârşirea de preot a unei a doua Sfinte şi Dumnezeieşti Liturghii într-o zi.

Preot. Dr. Prof. Petre Vintilescu, renumit profesor doctor de teologie, scrie, în anul 1950, un articol în revista Studii Teologice în care atribuie şi el acest fragment Marelui Fotie, după ce a făcut o cercetare destul de amănunțită, unde descrie cum a apărut această inovație în practica Bisericii, afirmând că în secolul al VI-lea şi apoi în secolul al VIII-lea se săvârşea aşa-zisa missă privată şi missa solitară de mai multe ori în aceeaşi zi, practică interzisă de Sinodul de la Mayenţa (813). În secolul al VIII-lea, de sărbătoarea Crăciunului se săvârşeau patru misse pe acelaşi altar. În Galia, ca şi la Roma în anumite perioade se săvârşeau pe acelaşi altar două şi mai multe misse. Aceste obiceiuri, rare la început, s-au înmulţit, devenind o practică obişnuită în secolul al IX-lea. Pentru unii din preoţi, ca şi pentru Papa Bonifaciu, era ca regulă fundamentală o singură liturghie zilnică, deşi alţii săvârşeau două sau trei, el adăugând că Papa Leon al III-lea (795-816) săvârşea câteodată 7-8-9 liturghii pe zi. Şi Petre Vintilescu concluzionează: „generalizarea și ducerea la exces a «binației» în Occident au dat prilej Patriarhului Constantinopolului Fotie (sec. IX)” să emită acest opuscul îndreptat împotriva acestei practici[6].

Respectabilul Pr. Dr. Prof. Lucian D. Colda, preluând cele afirmate de cercetătorul german J. Hergenröther[7], susține că „fragmentul a luat naștere, probabil, între anii 881-886, la un sinod ținut sub prezidenţia patriarhului Fotie. Se poate ca fragmentul să fi fost de la bun început conținutul unei scrisori alcătuite de el și care, mai târziu, la un sinod, să fi primit girul Bisericii”[8], ca apoi să structureze ideile și argumentele ce reies din textul cu pricina[9], așa cum o face și cercetătorul german[10].

În anul 2006, preot. Dr. Prof. Ιωάννου Χρυσοστόμου Νάσση[11] aduce mărturii ce dovedesc că acest opuscul nu aparține Marelui Fotie și că Tomus synodicus datează din secolul al XI-lea, și aparține patriarhului Nicolas al III-lea care a diortosit o lucrare mai veche atribuită lui Teodoros episcop de Andidon: „a revizuit proiectul omonim al lui Nicolas episcop de Andidon ce a fost scris între anii 1055-1063”[12]. Textul lui Teodoros episcop de Andidon, prin afirmația că unii preoți, dintr-o aviditate nesățioasă (ἀκορέστῳ πλεονεξίᾳ) celebrând a doua Sfântă Liturghie (δύο ποιεῖν Λειτουργίας), îndrăznesc să răstignească de multe ori pe Hristos „τολμηρῶς σταυροῦσι τὸν Χριστὸν πολλάκις”[13], se dovedește a fi asemănător celui din Tomus synodicus: „«…ὤστε καὶ πολλάκις τῆς ἡμέρας ἱερουγῶν τοσαυτάκις ὐποφαίνεται τὸν Χριστὸν σταυρωθῆναι...»”[14], fapt pentru care Pr. Dr. Prof. Ιωάννου Χρυσοστόμου Νάσση concluzionează că Tomus synodicus nu aparține Marelui Fotie. Această ulterioară atribuire a textului se datorează faptului că s-a sperat că numele patriarhului va da mai multă greutate acestei decizii sinodale.

Ne afiliem acestei concluzii că textul nu face parte din hotărârile canonice fotiene, iar practica săvârşirii multiplelor euharistii în cursul aceleași zile este considerată problematică din secolul al XI-lea, după cum concluzionează și cercetătorul grec. Patriarhul Nicolas al III-lea Gramatikos, la începutul mandatului patriarhal, în anul 1147 îmbunătățește textul lui Teodoros episcop de Andidon, considerându-l o decizie sinodală relevantă și-l adoptă ca o hotărâre canonică[15].

Hotărârea încerca a reduce aceste practici, apoi din secolul al XII-lea această normă canonică se încorporează definitiv în legislația Bisericii de Răsărit. Paternitatea fotiană pare îndoielnică și din punct de vedere al interpretării teologice, al motivului ce stă la baza interzicerii săvârșirii unei a doua Euharistii de același preot și pe aceeaşi Sfântă Masă, sacrificarea lui Hristos de mai multe ori pare de origine latină și destul de artificială.

Dacă vom căuta în teologia euharistică a Părinților Răsăriteni, vom găsi o interpretare teologică a evenimentului euharistic făcută de Sfântul Nicolae Cabasila (1319/23-1391), teolog și mistic bizantin. Acesta nu împărtăşeşte aceeași concepție cu cea a scriitorului Tomus-ului synodicus, el afirmă că în momentul epiclezei preotul nu răstignește din nou pe Iisus Hristos, deoarece pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului deja răstignit. Acțiunea de sfințire îi revine Sfântului Duh care preia actul realizat odată pentru totdeauna de Iisus Hristos și-l actualizează. Astfel că darurile se prefac în acel Trup răstignit, deoarece jertfa Mielului lui Dumnezeu este una singură, cea adusă o dată pe cruce. Prefacerea nu se face într-un Trup al lui Hristos neînjunghiat, ca apoi în timpul Sfintei Liturghii să devină junghiat. Darurile se prefac, prin sfințirea Duhului Sfânt, în ceea ce a fost jertfit; adică pâinea și vinul se prefac în Însuși Trupul Domnului Care a fost junghiat cu adevărat: „Cu atât mai mult nu putem crede că ceea ce se jertfeşte ar fi Însusi Trupul Domnului. Căci, mai întâi, ceea ce a devenit odată nestricăcios și nemuritor, nu mai poate fi junghiat sau străpuns. Al doilea, dacă ar fi vorba de așa ceva, ar trebui să vedem din nou pe răstignitorii lui Hristos și să se repete toate cele întâmplate la Jertfa de pe Golgota, deoarece Jertfa din Liturghie este socotită ca o junghiere adevărată, nu ca un simbol al junghierii. Al treilea, știm că Hristos a murit odată şi după ce a înviat nu va mai muri, a pătimit la plinirea vremii și S-a dat jertfă ca să ridice păcatele multora. Căci dacă El S-ar jertfi la fiecare Liturghie, trebuie să moară în fiecare zi. Dar atunci ce să credem? Jertfa nu se săvârșește nici înainte și nici după ce s-a sfințit pâinea, ci în clipa sfințirii. Astfel nu știrbim și nu schimbăm nimic din cele ce credem despre Jertfa, căci: 1) ea nu este o închipuire sau un simbol al jertfei Domnului, ci o Jertfă adevărată; 2) ceea ce se jertfește nu este pâinea, ci Însuși Trupul lui Hristos; 3) iar jertfa Mielului lui Dumnezeu este una singură, cea adusă o dată pe cruce. 1) Să vedem mai întâi dacă sfințirea darurilor este jertfa adevărată, iar nu o simplă închipuire a Jertfei. Jertfa Mielului lui Dumnezeu constă în prefacerea din ceva neînjunghiat în ceva junghiat. Dar un act de prefacere avem și în Liturghie. Aici, pâinea nejertfită se preface, prin sfințire, în ceea ce a fost jertfit: adică pâinea neînjunghiată se preface în Însuși Trupul Domnului Care a fost junghiat cu adevărat. Urmează ca aşa cum jertfa Mielului se face printr-o prefacere, tot așa și aici existând un act de prefacere, avem o jertfă adevărată: căci pâinea se preface nu într-un simbol, ci chiar în obiectul junghierii, în Însuși Trupul Cel jertfit al Domnului”[16].

Prin cercetarea scrierilor fotiene, nu găsim acest raționament al autorului Tomus-ului synodicus, exprimat și de Marele Fotie, cum că: „cel care celebrează Sfânta Liturghie de mai multe ori pe zi şi toată lumea care a promovat comuniunea cu el, au căzut din partea dreaptă a credinței creștine, sugerând că Hristos a fost răstignit de mai multe ori”[17]. În două locuri găsim texte legate de Euharistie, dar în niciunul nu există o interpretare asemănătoare:

a) o exegeză a Marelui Fotie la un fragment din Sfânta Scriptură: „«Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor…» (Matei. 7, 6)” [18], dar care nu este legată de interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghi de mai multe ori pe zi: „Sfânt și mărgăritar și preacurat trup este cuvântul propovăduit de Mărgăritar, pentru că este cinstit și transmite cinstita slavă a mântuirii tuturor celor care se apropie cu sinceritate. Este sfânt deoarece este şi cinstit și, îndepărtându-i pe oameni de înșelare, îi face să se afierosească adevărului.

Câini sunt numiți ereticii și necredincioșii care, deși de multe ori au fost catehizați și au auzit cuvântul adevărului, nu au o purtare mai bună, din contra și-au arătat furia şi împotriva sfintei noastre religii, cu o tărie mai mare decât a câinilor ce latră.

Porci sunt numiți cei care, rostogolindu-se în mocirla patimilor, sunt insensibili la sfaturi și nu sunt disponibili la întoarcere. Tainicul cuvânt dumnezeiesc le interzice tuturor acordarea Sfintelor Taine, fiindcă prin faptele lor se dovedesc nevrednici de mântuire și harul celor mai presus de fire.

Poate întreba cineva: dacă nu trebuie date acestor categorii de oameni, cui vor fi date? Răspund: la cei credincioși și ortodocşi şi cu o viaţă însoțită la fiecare pas de credinţă. Cum îl vor sfâşia câinii şi porcii pe cel care le va acorda celor ce nu li se cuvin? Evident că unii batjocorind, luând în derâdere şi persiflând cele ce sunt mai presus de orice cuvânt, iar ceilalți, prin vâscozitatea lor însoțită de ne pocăinţă și prin necurăția lor, spurcă și distrug Tainele. Celui ce cu nesocotință și fără grijă și atenție a primit Taina, îi pricinuieşte lui o puternică cădere şi mare ruşine”[19];

b) un răspuns al Marelui Fotie în Amfilohia la „Întrebarea 73: Cum trebuie să înțelegem cuvântul «oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului», și următoarele? (I Cor. 11,27)”[20], dar și aici interpretarea teologică a evenimentului euharistic în sine are centrul de greutate pe iconomia întrupării lui Hristos și efectele împărtășaniei în trupurile și sufletele primitorilor de Sfinte Taine și nu este focalizat pe evenimentul euharistic, ce cuprinde iconomia întrupării și sacrificiului pe care-L face Iisus Hristos la finalul fiecărei Sfinte Liturghii: „Cuminecătura trupului și sângelui Domnului care este hrană duhovnicească și întărește puterile noastre sufletești, fiind dată făpturii vii alcătuită din suflet şi trup odată cu substanţa fizică, conferă harul duhovnicesc și sfințirea. Înaintând prin gură în tainicele locaşuri ale firii, inundă întreaga parte animalică din om şi sfinţește, mai mult dăruiește energia harului, sfințirea sufletului și minții. Câți simt se bucură de această sacră şi mintală hrană, să nu ignore ceea ce este puterea ei şi cine este [că este Hristos], binefacerea sau darul ce întrece fiecare gândire şi care se procură din cauza ei. Căci vechiul Cuvânt, care exista de la început, şi a fost împreună cu Dumnezeu şi a fost Dumnezeu «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul» (Ioan.1,1), acesta, făuritor al naturii noastre şi împrumutând carne de la feciorelnic sânge, este bogăție de Divinitate, găsind de cuviinţă să facă ceva sub demnitatea Sa, să devină om de dragul nostru şi să locuiască în noi, «Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit în noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr» (Ioan.1,14). Şi acesta ce există în Dumnezeu a luat înfăţişare de rob «S-a deşertat pe Sine chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om» (Filip. 2,6), salvând pe toţi şi în cele două firi (divino-umană) într-o ipostază neamestecată și inseparabilă. Golindu-se, de dragul nostru fără să piardă ceva din slava avută înainte de întrupare și asumarea firii omenești[21] și devenind similar nouă, dar fără păcat: «Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat» (Evrei. 4.15). Și a trăit nu doar cu scopul de a face bine și a ne vindeca bolile noastre, ci, în timp ce accepta hulele și nerecunoștința, nu reducea deloc prisosinţa darurilor sale. În timp ce accepta defăimări și batjocoriri, Hristos binecuvânta şi nu oprea filantropiile, dar şi crucea și moartea a răbdat, scăpând de sub culpă pe toţi ocărâtorii de la moarte și decădere morală. «Trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire» (Cor.15,53) și cu învierea Lui să transforme și să înalţe spre nemurire și incoruptibilitate stricăciunea fiinţei noastre omeneşti…..”[22].

Doar în literatura latină găsim un text al Sf. Leon Papă al Romei, în epistola adresată lui Dioscor, patriarh monofizit de Alexandria (444-451) excomunicat în 450, în care papa susține binația liturghiei în anul 445: de iterando missae sacrificio, pentru a satisface pe cei care participă la missă „ut plebi supervenienti satisfiat”[23]. Pentru a păstra rânduiala în toate, când un grup mare de credincioși populi numerosioris ajunge la biserică după săvârșirea missei într-una dintre sărbătorile din cursul anului, atunci trebuie a se săvârși a doua jertfă fără de sânge „sacrificii oblatio indubitanter iteretur”[24]. Dacă nu s-ar săvârși altă Sfântă Liturghie pentru cei ajunși târziu, atunci s-ar părea că-i respinge[25]. Concluzionăm că după cercetările făcute, Tomus synodicus nu aparține Marelui Fotie, el fiind de origine latină și încorporat doar în secolul al XII-lea definitiv în legislația Bisericii de Răsărit.

[1] J. Hergenröther, Photius, Patriarch von Konstantinopel. Sein Leben, seine. Schriften und das griechische Schisma 1.vol. 3, Regensburg, 1867, p. 142: „Manuscrisele atribuie acest fragment lui Fotie, iar unul dintre acestea îl numește tomus synodicus. Poate a aparținut unui sinod ținut în 881 sau 886; ar putea fi și un fragment dintr-o scrisoare a lui Fotie, căruia, grație autorității lui, i-a fost conferită putere de lege la un sinod ulterior”.

[2] J. Hergenrother, Monumenta graeca ad Photium ejusque hitoriam pertinentia (quae exvariis codocibus manus-criptis collegit ediditque), Ratisbonae, 1869, pp. 11-12: „Recta ratio et accurata rerum cognitio sacerdoti semel in die permittit offerre incruentum sacrificium, non vero saepius. Nam si in uno altari non licet secundum sacrificum celebrare, multo minus fas erit bis uno die sacerdotem sacrum peragere.Christus quoque verus Pontifex ac Deus non saepius,sed semel unico die seipsum sacrificavit.Unde qui plurie in die Missam celebrat ,toties insinuat Christum fuisse crucifixum, et revera excidit a recta christianorum fide, immo et omnes, qui cum ipso fovent comunionem. Neque enim (talis)in eum credit, qui semel unico die propter hominum salutem cruci affixus fuit, sed in alium quempiam,qui saepius,immo infinitis vicibus sit passus et passionis oeconomiam implere haud potuerit.Scimus igitur in figuram Christi pro nobis passi et sacerdotem et sacras caeremonias institutas esse perspicue. Debent ergo figurae veritatis proprietates accurate servari ,si veritatis naturam velint delineare ac exprimere”.

[3] J. Hergenröther, Photius, Patriarch von Konstantinopel, vol. 3…, p. 11: „În cadrul deciziilor canonice și al decretelor sinodale trebuie să fie înscris şi fragmentul pe care l-am făcut cunoscut din divina liturgia”.

[4] Cf. J. Hergenrother, Monumenta graeca ad Photium…, p. 11.

[5] Cf. J. Hergenröther, Photius, Patriarch von Konstantinopel, vol. 3…, pp. 142-143. „b) Hristos, adevăratul arhiereu, nu a adus de mai multe ori într-o zi Jertfa Sa, ci o singură dată. c) Cine aduce Jertfă de mai multe ori pe zi pare a-L răstigni pe Hristos de către ori înnoiește jertfa; asemeni acela nu crede în adevăratul Hristos, Care a fost răstignit o singură dată, ci într-unul care a suferit de nenumărate ori. d) Copia trebuie să corespundă originalului și să redea adevărul în mod deplin, ceea ce se întâmplă doar prin aducerea Jertfei o singură dată într-o zi”.

[6] Cf. Petre Vintilescu, „Binaţia Liturghiei” în Studii Teologice, anul II, 1950, pp. 126-128.

[7] Cf. J. Hergenröther, Photius, Patriarch von Konstantinopel, vol. 3…, p. 142.

[8] Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt, Exegeze la Evanghelii, trad. Oana Coman, ed. Polirom, Iași, 2013, p. 120. Vezi. J. Hergenröther, Photius, Patriarch von Konstantinopel, vol. 3…, p. 142. „El poate să fi aparținut unui sinod ținut în 881 sau 886; poate fi și un fragment dintr-o scrisoare a lui Fotie, căruia, grație autorității lui Fotie, i-a fost conferită putere de lege la un sinod ulterior”.

[9]L. Colda, Patriarhul Fotie cel Mare al Constantinopolului..., p. 120.

[10] Cf. J. Hergenröther, Photius, Patriarch von Konstantinopel, vol. 3…, p. 143: „a) este voie să se aducă Sfânta Jertfă doar o dată pe zi; asemenea și preotul nu are voie să celebreze sfânta liturghie decât o dată pe zi. b) Hristos, adevăratul arhiereu, nu aduce mai multe ori într-o zi Jertfa Sa, ci o singură dată. c) Cine aduce Jertfă de mai multe ori pe zi pare a-L răstigni pe Hristos de către ori înnoiește jertfa; acela nu crede în adevăratul Hristos, Care a fost răstignit o singură dată, ci într-unul care a suferit de nenumărate ori. d) Copia trebuie să corespundă originalului și să redea adevărul deplin, ceea ce se întâmplă doar prin aducerea Jertfei o singură dată într-o zi”.

[11] Vezi. Ιωάννου Χρυσοστόμου Νάσση, Η τέλεση της θείας Ευχαριστίας. Κανονική Διδασκαλία και Πράξη, Διδακτορική διατριβή, Θεσσαλονίκη, 2006, pp. 202-210. http://ikee.lib.auth.gr/record/66003/files/Nassis.pdf accesat pe 18 mai 2016.

[12] Ιωάννου Χρυσοστόμου Νάσση, Η τέλεση της θείας Ευχαριστίας. Κανονική…., p. 203: „D. J. Darrouzès (…) a sugerat că acest text ar trebui să fie datat între 1085 și 1095”.

[13] PG 140, 465D: „«… Ἒν ἕτι προσθεὶς, τέλος ἐπιθἡσω τῷ λόγῳ• ’Επειδή τινες τῶν ἰερέων, οἱ μὲν πενίας προφάσει, οἱ δὲ ἀκορέστῳ πλεονεξίᾳ δύο ποιεῖν Λειτουργίας οὐ φείδονται, ἀλλα τολμηρῶς σταυροῦσι τὸν Χριστὸν καὶ αὖθις ἀνασταυροῦσι πολλάκις καὶ ἐφ’ ἑνὶ ταῦτα δρῶντες θυσιαστήριῳ, τὸ φρικωδέστατον καὶ κατὰ τοῦτο σπουδάζοντες…».

[14]J. Hergenrother, Monumenta graeca ad Photium…, p. 11. Apud, Ιωάννου Χρυσοστόμου Νάσση, Η τέλεση της θείας Ευχαριστίας. Κανονική…., p. 203. Vezi nota 43: „De exemplu, două astfel de referințe sunt descoperite la Νichifor Hartofylakos în Epistola către monahul Teodosie (…): «Καὶ τό δὶς … λειτουργεῖν ἐν τῇ αὐτῇ ἡμέρᾳ συνοδικῶς κεκώλυται» – Vezi. PG 100, 1064 și Petru (…)- Vezi. PG 119, 1095”.

[15] Ιωάννου Χρυσοστόμου Νάσση, Η τέλεση της θείας Ευχαριστίας. Κανονική…., p. 204.

[16] Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeiestii liturghii, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989, pp: 47-48. Vezi ediția electronică http: //tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/Sf.-Nicolae-Cabasila-Talcuirea-dumnezeiestii-Liturghii.pdf accesat în 18 mai 2016.

[17] J. Hergenrother, Monumenta graeca ad Photium …, p. 11.

[18] Βενέδικτος, Ιερομόναχος Αγιορείτης, Προετοιμασία για την Θεία Κοινωνία. Με Οδηγό τους Πατέρες της Εκκλησίας, Ἔκδοσις. Συνοδία Σπυρίδωνος Ἱερομονάχου Ἱερὰ Καλὺβη «Ἅγ. Σπυρίδων Α`» Νέα Σκήτη Ἁγ. Ὄρους, 2015, p 115.

[19] Βενέδικτος, Ιερομόναχος Αγιορείτης, Προετοιμασία για την Θεία Κοινωνία…., pp. 115-116.

[20] Ibidem, pp. 116-120:

[21] Adică Dumnezeu deplin a fost înainte de întrupare şi Dumnezeu deplin după întrupare, dar asumând întru totul o fire umană şi ascunzând deplina slavă ce era greu de perceput de firea căzută a oamenilor.

[22] Βενέδικτος, Ιερομόναχος Αγιορείτης, Προετοιμασία για την Θεία Κοινωνία…, pp. 116-120:

[23] PL 54, 626C.

[24] Ibidem, 626C.

[25] Ibidem, 626C-627B: „Ut autem in omnibus observant! a nostra concordet, illud quoque volumus cuslodiri, ut cum solemnior quæque festivitas conventum populi numerosioris indixerit, et ea fideliom multitude convenerit, quam recipere basilica simul una non possit, sacrificii oblatio indubitanter iteretur; ne his tantum admissis ad hanc devotionem, qui primi advenerint, videantur hi, qui postmodum confluxerint, a non recepti, cum plenum pietatis atque rationis sit, ut quoties basilicam, in qua agitur, præsentia novæ plebis impleverit, toties sacrificium subsequens offeratur. Necesse est autem ut quædam pars populi sua devotione privetur, si unius tantum missæ more servato, sacrificium offerre non possint, nisi qui prima diei parte convenerint. Studiose ergo dilectionem tuam ete familiariter admonemus ut quod nostræ consuetudini ex forma paiernæ traditionis insedit, tua quoque cura non negligat: ut per omnia nobis et fide et actibus congruamus”. Apud, Ιωάννου Χρυσοστόμου Νάσση, Η τέλεση της θείας Ευχαριστίας. Κανονική…., p. 209.